Paşte fericit!
Următorul număr al revistei noastre apare joi, 1 mai 2014
Redacţia revistei Observator cultural urează cititorilor şi colaboratorilor săi, care, în aceste zile, sărbătoresc Paştele, să aibă parte de bucurii, desfătări sufleteşti şi multă fericire împreună cu cei dragi. Gîndurile noastre bune se îndreaptă spre toţi cititorii revistei Observator cultural, cărora le dorim prosperitate şi împliniri. Următorul număr al revistei noastre apare joi, 1 mai 2014. Să aveţi parte de zile pline de lecturi, de armonie şi de înţelegere!
…multumesc „Observatorului”pentru frumoasele urari si dores la rindul meu redactiei „Paste senin”!
Multumiri redactiei revistei si tuturor celor care contribuie la existenta \”Observatorului Cultural\”, cu o implicare mai mare sau mai mica, mai vizibila sau mai discreta.
Si tuturor, multa lumina in suflet indiferent de credinta. In definitif , fiecare crede in ceva, oricat de nesemnificativ ar fi acel \”ceva\” pentru ceilalti.
“Nu poţi să fii şi totodată să nu fii pasionat, dar poţi să vrei şi totodată să nu vrei. Faust vroia astfel, de câte ori îşi contempla opera, să dispară de pe faţa pământului coliba paşnicilor bătrâni care-i deranja vederea. Ce-i drept, lui Mephisto şi slugilor acestuia le spune: ‘Nu tâlhărie, schimb am vrut!’, dar astea nu sunt decât vorbe; adevărul în ansamblu este că a vrut şi n-a vrut. Cum ar fi putut altminteri să-l rabde lângă sine pe Diavol până la sfârşitul zilelor sale?”
(“Faust şi omul Barocului”; Opere VIII, 71)
Este cunoscută aversiunea lui Goethe faţă de simbolul Crucii, ca şi raportul său ambivalent faţă de Christos, în care nu reuşea să vadă un mântuitor, ci doar un om exemplar. La bătrâneţe tendinţele spinoziste (atracţia pentru “Deus sive Natura”) care-l revoltaseră pe Lavater s-au accentuat şi mai mult, constituind sursa de inspiraţie pentru veneraţia cvasi-religioasă faţă de “Natura însufleţită”, ca şi pentru legile ei “eterne, necesare, atât de divine”, în a căror studiere a investit atâta timp şi răbdare.
Oricum i-am aprecia atitudinea subiectivistă faţă de religie, Keyserling avea incontestabil dreptate să constate că “ciudat de radicala şi pentru toţi evidenta transformare a genialului ‘Stürmer und Dränger’ din tinereţe în maiestuosul pedant de mai târziu” a fost, la Goethe, expresia unei mutaţii interioare de mari dimensiuni, dovedind o extreme de grea adaptare la pierderea psihologiei copilăriei creatoare, care la el s-a prelungit până aproape de 40 de ani. Desigur, şi să afirme că, în ciuda diferenţelor de nivel artistic, receptivitatea faţă de suferinţa omului şi dorinţa sinceră de ameliorare a sorţii lui fac ca ‘Back to Methuselah’ al lui Shaw să-i fie din anumite puncte de vedere superior lui ‘Faust’, al cărui final bazat pe apologia latifundiarului şi a specialistului în îmbunătăţiri funciare este “fără necesitate, fără profunzime şi fără iubire”.
În timpul unui dineu la care a participat în 1774 împreună cu Lavater şi Basedow (pedagog, teolog şi publicist illuminist, cunoscut pentru poziţiile sale militant-raţionaliste şi deiste), Goethe a notat într-un album distihul:
Prophete rechts, Prophete links, / Das Weltkind in der Mitte.
[Profeţi la stânga, profeţi la dreapta / Al lumii copil la mijloc],
prin care nu ezita să-şi declare postura parodică de “Weltkind”, răstignit între tendinţele extreme ale celor doi profeţi [aluzie la tâlharii din Evanghelie] ai unor crezuri opuse.
Deosebirile dintre Goethe şi Lavater sunt cele dintre creştinismul “subiectiv”, bazat pe sentimente sau înţelegere personală, şi cel “obiectiv”, bazat pe încrederea necondiţionată în Cuvântul revelat (“Deus dixit”). Goethe, care citea din copilărie greaca Noului Testament, iar la maturitate învăţase ebraica pentru a-l putea citi în original pe cel Vechi, dar care renunţase încă din studenţie la Biserica vizibilă în favoarea celei “nevăzute”, va respinge încercările de convertire din partea lui Lavater: “Desigur, prin toate astea eu nu sunt un creştin, dar e oare treaba unui om să mă facă să devin aşa ceva? Eu sper […] să devin cu timpul un bun autor.” Speranţă care putem spune că i s-a îndeplinit cu asupra de măsură, fără ca asta să fi micşorat cu ceva dezamăgirea multor prieteni din tinereţe, printre care şi a lui Lavater. Ceea ce nu-l împiedica să declare ocazional despre sine: “Unde mai e în ziua de azi un creştin aşa cum ar fi vrut să-l aibă Christos? ‒ Poate că numai eu, chiar dacă voi mă socotiţi păgân”. Făcându-l în schimb să respingă drept “poveşti nesărate şi adoraţie” cartea lui Lavater din 1782 despre Ponţiu Pilat. (“Cum nu sunt un anti-creştin, nici un necreştin, ci un decis non-creştin, ‘Pilatul’ tău şi celelalte mi-au lăsat un gust neplăcut.”)
Pastorul, teologul şi literatul elveţian Johan Kaspar Lavater (1841-1801), autorul cândva vestitelor “Fragmente fiziognomice pentru promovarea cunoaşterii şi iubirii de oameni” a fost una din cele mai controversate figuri ale gândirii antiiluministe, considerat de admiratori un vizionar şi un “părinte protestant al bisericii secolului XVIII”, iar de adversari ‒ un tipic exaltat sau “iluminat”. Legat iniţial de o caldă pritenie cu tânărul Goethe, care l-a cunoscut în timpul călătoriei sale în Elveţia, s-a înstrăinat treptat (asemenea altor prieteni de tinereţe ai autorului lui “Werther” ‒ să ne gândim la Herder sau Klopstock) de cel căruia nu-i putea ierta ceea ce numea înclinaţia spre ateism, şi care era mai degrabă tendinţa de a pune în central credinţei sale dezvoltarea personalităţii umane, nu mântuirea prin Christos.
În Cartea XIX din “Poezie şi Adevăr”, patriarhul de la Weimar va evoca într-un spirit de obiectivitate senină episodul relaţiilor sale cu Lavater, spunând printre altele despre el că “deşi unitatea fiinţei sale lăuntrice se baza pe o înaltă moralitate, totuşi multiplele sale năzuinţe nu l-au condus la vreo unitate exterioară, deoarece în el nu s-au putut găsi nici premisele exprimării filosofice, nici cele al talentului artistic.”
Să urmărim în aceste zile impregnate de atmosferă pascală câteva expresii versificate ale religiozităţii şi sensibilităţii întinse până la extrem ale acestui singular reprezentant al pietismului influenţat de “Empfindsamkeit” şi de “Sturm und Drang”.
(Sursa: “Worte des Herzens, für Freunde der Liebe und des Glaubens” ‒ Cuvinte ale Inimii pentru prieteni ai Iubirii şi ai Credinţei, Leipzig, cca 1900.)
=====================================================================
Sfânt fie-ne timpul, care, ca niciun alt dascăl, ne-nvaţă;
Cu plângeri ce n-aduc niciun folos să nu-l risipim!
Să fim înţelepţi, privind omeneasca-ndârjire!
Făţărnicia fără ruşine înveţe-ne preţul credinţei!
Tiranie, grozăviile tale ne-nvaţă ce este smerenia.
Mizeria din jur ne păstreze elanul faptelor bune.
A patriei tristă restrişte inspiră-ne gândul cel trainic!
Zelul nicicând să nu piară, pe cât ne stă în putere!
¬¬¬¬¬¬ ____
Răstoarnă-se totul! Iubirea, doar ea, e egală cu sine,
Ea, care ceruri făcut-a şi cu îndrăgostiţi a umplut universul,
Ea, care nemuritori fără număr făcând, nemuritor te-a făcut şi pe tine!
Nu te teme nicicând! Tu eşti iubit de Iubire şi eşti veşnic!
De visul grăbit al muririi nu te lăsa tulburat, caută doar
Să te trezeşti la cunoaşterea iubirii nemuritoare!
____
Învaţă să afli a vieţii ce fuge savoare şi zădărnicie!
Preţul şi lipsa-i de preţ dezvăluie-ţi-l fiece zi tot mai mult;
Numai Iubirea plină de crez dă preţ muritoarelor zile.
Nu te lăsa înşelat de noroc sclipitor, de-al mizeriei chin!
Tot ce sclipeşte, dispare; ce e de-ajuns, se grăbeşte spre ţel.
Veşnic rămâne doar una: Iubirea şi a Iubirii iubire!
Iubeşte mereu mai fierbinte Iubirea, ‒ nemuritor vei
Ajunge, zilnic în tine trăieşte Iubirea, ce e Dumnezeu!
____
Cel ce se naşte, acela îi moare trupului mamei;
Şi cel ce moare-n Iubire, acela se naşte la Viaţă.
De naşterea ta bucuroasă fu mama, bucuroşi fură
Tata şi rudele în valea Nopţii şi a Credinţei: ‒
Plângă, când muri-vei cândva, moartea-ţi ai tăi,
Şi bucură-se îngeri-atunci şi morţii de tine, de
Apariţia-ţi în ţara luminii, a vieţii, a-nţelepciunii!
Vă urez, tuturor, liniște și pace – și de Paște, și după.