Un poet metafizic al excrementului

Vă mai amintiţi de acel Dumitru Crudu al gîndacilor de bucătărie? Gîndacii care fugeau „de oamenii cu şpreiuri“? Cam de acolo se trage Ion Buzu, atunci cînd scrie bine. Pentru că, aşa cum bine remarca Gabriela Gheorghişor, în cartea lui, dacă presupunem că empatizezi cu teroarea metafizică şi cu atenţia maniacală focalizată asupra propriului organism ca laborator al singurătăţilor existenţialiste, dacă presupunem apoi că ai chef să rîzi – pentru că vei găsi nişte secvenţe de un comic nebun în aceeaşi carte –, îţi trebuie şi răbdare cu destule poeme de umplutură.   De fapt, senzaţia pe care am avut-o citind 3ml de Konfidor a fost că autorul e, de fapt, un tip solar, un optimist care şi-a pus în minte să se autodemonizeze, să-şi pună masca unui melancolic, însă masca aia nu-i acoperă întotdeauna rînjetul ghiduş. Un fel de Joker care pozează în Rimbaud.   Hai să-l vedem în ipostaza demonică, cînd epatează şi burghezul, dar îşi trasează şi coordonatele universului concentraţionar (vorbim mai încolo despre respectivele cercuri concentrice): „Citeam pe la 3.17 noaptea/ love quarantine,/ tatăl meu intră în cameră,/ mă trage întro parte şi îmi spune în şoaptă:/ «o găină golită pe dinăuntru de măruntaie stă/ moartă, […]