Pe Rin

Ajuns afară, am constat că mai este puţină lumină, o lumină oarecum roşcată. Norii deveniseră coralii şi păreau să se alungească şi să se subţieze permanent. Pînă şi apa fluviului devenise de culoarea vinului. Catedralele se profilau pe fondul încă azuriu, ca decupate în ebonită neagră, prin dantelăria de piatră a turnurilor lor se putea vedea în amănunt. Circulaţia pe Rin încetase, mai rămăseseră doar bărcile acoperite şi fără motor, aninate de un troliu ca nişte mici feriboturi, cărora le puteai auzi scîrţîitul rar al cîrmei, şi stolurile de pescăruşi care mai zburau o dată la nivelul apei. În rîu nu era peşte, probabil căutau resturi. Luminile stradale deja ardeau pe ambele maluri, pe stîlpii lor de fier forjat. Apoi, fără veste şi parcă fără să se întîmple într-o clipă anume, peisajul deveni monocrom, norii îşi pierdură în cîteva clipe rubiniul şi deveniseră de culoarea cenuşii, parcă mai grei. Tramvaiele de pe pod se vedeau ca nişte cabine suspendate de funicular, prin şirul lor de geamuri puteai vedea lumina ultimă a cerului. Am luat-o, pentru început, în direcţie inversă, în susul Rinului, ca să omor minutele rămase, apoi m-am întors pentru că sub platani noaptea era deja totală, felinarele ascunse […]