Grădinile lui Horea Paştina

Apărut ca temă independentă în secolul al XVI-lea, în pictura italiană şi flamandă, cu rădăcini, însă, în fresca antică greco-romană, tabloul cu flori a devenit, începînd cu secolul al XIX-lea, una dintre temele predilecte ale artiştilor români. Populat iniţial cu diverse elemente simbolice, altele decît cele florale, ce ofereau savuroase extensii speculativ-filozofice precum insecte, păsări sau şopîrle, tabloul cu flori a ajuns în arta autohtonă eliberat de orice conotaţie care îl putea face altceva decît un element pasabil pentru toată lumea, o enclavă scăpată de ideologizare chiar şi în perioada comunistă. Mai mult decît în istoria artei din alte spaţii culturale, tabloul cu flori a devenit la noi o temă populară printre pictori, dar şi printre colecţionari, această dublă fidelitate răspunzînd, parcă, unei adicţii atavice comune nu numai pentru două categorii complementare în branşa artelor plastice, dar tipice la nivel mai larg de reprezentare. Speculat într-o cheie de factură analitică, asimilată doar printr-o licenţă personală testului Rorschach, acest tip de preferinţă ar denota un profil psihologic sustras unei problematizări factuale sau unui demers simbolic, de tipul celui practicat de Georgia O’Keeffe, spre exemplu. El pare înclinat mai degrabă spre o contemplaţie senină pînă la indiferenţă, limitată la un exerciţiu vizual […]