Plecare şi revenire (III)

În mijlocul satului drapelul naţional era coborît în bernă, iar pe măsură ce cîte o palmă de pămînt era reanexată Ungariei, drapelul era înălţat puţin cîte puţin. De 15 martie, ziua comemorării revoluţiei maghiare pentru libertate din ’48, inclusiv băieţii de la școala elementară evreiască, îmbrăcaţi în cămăși albe și pantaloni scurţi, de culoare închisă, treceau în pas de defilare prin faţa drapelului. La reocuparea orașelor Kárpátalja, Ungvár și Munkács (azi Zakarpatia, Ujgorod, Munkacevo – localităţi din Ucraina) a participat și tata. Avea acasă propria uniformă de artilerist, pe epoleţi o singură stea albă, simbolul gradului de fruntaș, dar cu tresă roșie pe mînecă, pe care o purtau doar militarii care aveau bacalaureatul. Propria uniformă militară, propriile cizme, propriul cal; cu mama se întîlnea la sfîrșitul săptămînii, la hotelul din Ungvár. Pe scara rangurilor militare eu am ajuns cu un grad mai sus decît el, am devenit caporal, dar fiul meu mai mare, Miklós, soldat în armata franceză, n-a reușit să continue ascensiunea în această carieră, ba, mai mult, l-au băgat și la arest, pentru că și-a contrazis comandantul. Evenimentele militare mă interesau încă de pe vremea cînd avusesem șapte ani, mă rugam ca generalul Montgomery să-l învingă în Africa […]