Convalescenţă
Domnica DRUMEA – Vocea
- 29-08-2014
- Nr. 737
-
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
- Literatură
- 0 Comentarii
Dacă mă trezeşte cineva din somn şi îmi cere să spun repede primul lucru care-mi vine în minte legat de poezia douămiistă, acela ar fi curajul de a spune EU. Un EU curat, revoltat, care a dat de pămînt şi cu textualismul optzecist, şi cu mizerabilismul ludic şi histrionic al nouăzecismului. Poeţii generaţiei 2000, cu excepţia lui Răzvan Ţupa, au simţit nevoia de a suferi un ecorşeu pe viu, de a se arăta în ipostazele cele mai degradante, adevărate spectre care-şi derulează şi joacă la infinit scena propriei morţi. Mi se pare aspectul cel mai important legat de acea poezie de care ne despart deja 15 ani. Amintiţi-vă poemele de început ale lui Dan Sociu, poemele Ruxandrei Novac, poemele Domnicăi Drumea, ale Elenei Vlădăreanu sau ale Zverei Ion. Chiar şi Claudiu Komartin, care a evoluat separat de „grup“, a debutat ca un poet al Eului. Între timp, aproape pe nesimţite, curajul acestui subiectivism asumat şi afişat cu orgoliu s-a pierdut în spatele unei sofisticări superficiale, s-a disipat în inflaţia poetică a ultimilor ani. Lucru normal, de altminteri, altfel am fi riscat să navigăm pe un ocean de Euri, care mai de care mai vocal şi mai plin de personalitate. […]