TANDEM. Terza rima
al 50-lea TANDEM publicat în „Observator cultural“
- 29-08-2014
- Nr. 737
-
Tudor BANUŞ
- Rubrici
- 16 Comentarii
Terza rima Pervazul ce-ncadra marina cadră Era şi al ferestrei cea prin care Vedeai un stol de păsări şi-o escadră Din care nu mai nălucea, în zare, Decît un vas, ca o speranţă vagă, – Ci nu pentru perdeaua tot mai mare De inşi prinşi unii de-alţii, fără vlagă, Dar cu-ndărătnicie şi cu ură De ordie crudă şi antropofagă, Părînd o pînză dintr-o ţesătură De-ncrîncenată şi umană carne: O draperie de culoare sură (Aşijderi unei ordinare marne), Cu care, dacă în bucăţi se taie, Poţi astupa o sută de lucarne; O flendură ce, fără vre-o bătaie A brizei mării, tot mai mult se zbate, – Pe jumătate,-afară din odaie, Şi,-apoi, sub greul liotei turbate, Pervazului, cînd soarele dă-n scapăt, I se frîng laturile răscurbate; Şi-atunci se reia totul de la capăt Nota redacţiei : Acesta este al 50-lea TANDEM publicat în revista noastră de Şerban Foarţă şi Tudor Banuş. Le urăm domnilor Şerban Foarţă şi Tudor Banuş multă sănătate şi inspiraţie, anunţîndu-vă, pe această cale, că TANDEMURILE publicate în Observator cultural devin carte, în această toamnă, la Editura Casa Radio. Încă o veste: în numărul următor, vom publica interviuri cu autorii.
Oglinda e magie, iar apele şoptesc…
Te rog, nu-mi mai aduce-aminte
De mistica sclipire, de glasul îngeresc!
Vrăjit de nerostire, pătruns de necuvânt,
Voi duce-această vrajă cu mine în mormânt.
(Renato Sinoa, “Ultimele”)
Ici zace adormit sub prag
Rapus c-un arc de dor anume
Un mic invatacel pribeag
Francoys Villon chemat pe lume
Pamant n-avu o palma-n lume
Si dete tot, cum bine stiti
Cos, masa, capriori, legume
Iubetzi, c-un viers sa-l prohoditzi
Considerând greu egalabilă traducerea lui Dan Botta a Epitafului villonesc, mă abţin să ridic mănuşa…
O courbes, méandre,
Secrets du menteur,
Est-il art plus tendre
Que cette lenteur ?…
Nu-i vreun duel de vorbe, nu se ascut pumnale,
N-auzi clapele-păsări cuprinse de delir;
Sunt doar făpturi de aer, tristeţe şi petale
Sub grelele buchete, zvârlite pe clavir.
………………………………………………..
“Car mon dessin mauvais n’est pas de te nuire.”
Regret ca nu prea pot comenta depe o tableta. Am o rugaminte, maestre Foarta, cred in asentimentul cititorilor – poate ne dati versiunea domniei voastre a epitafului villonesc. Multumesc.
PS Un duel cu poezia ca arma e mereu de admirat.
„UN MURMUR NENTRERUPT, DE EPITAFE…”
Ci nu pe adornatele sicrie
cu panglici scrise-n bronz şi chinoroz,
necum pe lespedea pe care scrie
în marmura cu nervuraţii roz,
nu întru pomenire, ci-n speranţa
supremei trâmbiţe: ICI REPOSENT
(inenarabilă, exuberanţa
covorului de reavăn muşeţel,
cînd primăvara se întoarce-n Franţa, –
sau nu pot eu, mai bine decât el,
ce-aici hodină, a o spune-n rime…)
LES RESTES ET LA SEMANCE DE PAVL CLAVDEL
Şi nu în Sète, la ceasurile prime,
printre columbe,-n cimitir marin,
neprea în stare,-acesta, să deprime
cu umbrele-i de palm şi tamarin
ştergându-se treptat în mai-diurnă
lumină, pe fundal ultramarin…
Altinderi vei citi, pe-o goală urnă,
anume într-un parc à la Le Nôtre,
cu strict desen, – la ora prenocturnă:
CI-GÎT PAVL VALÉRY VICTIME DES AVTRES
Până la urmă, fie că ne dăm seama sau nu, suntem sau devenim cu toţii nişte umbre, scheme… sau obiecte ale gândirii.
Cine e însă subiectul, “miezul lucrurilor”, Poetul?
Vor dem die Worte kehren um
Und die Gedanken, ohne ihn zu finden.
[În faţa-i vorbele se-ntorc din drum,
Şi gândurile, fără a-l cunoaşte.
Taittyria Upanisad]
Cu aceleaşi gânduri, şi cu salutări din Lumea lui Igitur, Mihnea Moroianu
Pentru un scriitor, ficţiunea nu e un păcat…
Cu bune gânduri, Şerban Foarţă
Un murmur nentrerupt de epitafe…
Pentru cei încă needificaţi pe deplin, precizez că numita Hadârcă Leontina n-a existat niciodată în carne şi oase, ci numai ca ficţiune, schemă sau “obiect al gândirii” ‒ prilej pentru a glosa pe marginea a două paradigme reprezentând ca să spun aşa trecutul şi viitorul Poeziei: cea revolută, a Inspiraţiei şi Frumuseţii pe de o parte, şi cea post-modernă, a ludicului şi pan-erotismului autosuficient pe de alta. Şi că n-am vrut să exprim prin ea nicio lipsă de respect la adresa Maestrului titular al acestei rubrici.
Îmi cer scuze pentru cutezanţă, nedelicateţe şi neghiobie.
Strângându-ţi la piept violina…
Motto: Ein alter Mann ist stets ein König Lear . (J.-W. G.)
Rămâi printre noi, Leontina!
Aşa obidită cum eşti,
Cu ochi înroşiţi şi cu frunze prin păr,
Te aud preludând în surdina
Unei alte simţiri, unui alt Adevăr.
Vorbeşte prin tine Ofelia
Despre somnul pe ape-argintii,
Pe sub sălcii şi nori sidefii,
Sau sora-i mai mare, Cordelia,
Despre fuga spre vis
Şi ochii plângând ai bătrânului Lear.
Mulţumesc pentru comentariu. Cel mai important rămâne faptul că s-a remarcat coté-ul dantesc al po(z)eziei!
În EPITAF, r. 4: moroienoasa (în loc de moroionoasa).
Rog Redacţia, şi pe Tudor Banuş, ca şi, nu mai puţin, pe cititori, să-mi treacă cu vederea faptul că utilizez acest (sub)spaţiu „public”, în scopuri personale (şi nu prea). –
După apariţia, în „Obsevaror” nr. 645, a eseului „Habeas Corpus” (în care, în derâdere, lansam acest slogan al politicii natalităţii în statele totalitare, şi anume: „Nici populaţie fără copulaţie. Nici copulaţie fără populaţie!“), mă trezesc cu un mesaj bizar din partea unei aşa-zise studente transprutene. Zic, din capul locului, „bizar”, pentru că nici pe vremea Regulamentului Organic n-am întîlnit, în texte indigene, oasemenea profuzie ostentativă şi grotescă de rusisme… Deci:
Cu drag, domnului Şerban Foarţă (OF CARNAL COPULATION) Leontina H. – Miercuri, 17 Octombrie 2012, 11:48.
Iubite domnule Poet şi Dascăl,
Permiteţi-mi să folosesc această formulă care corespunde respectului ce vi-l port şi rolului pe care cărţile şi articolele Dvs îl joacă în formarea mea şi a mai multor tineri de pe ambele maluri ale Prutului.
Trebuie să mă prezint: sunt Leontina Hădârcă, născută în ţara lui Alexei Mateevici şi Grigore Vieru, în comuna Vladimireşti din raionul Cahul, Rep. Moldova, în prezent elevă-bursieră în clasa a XII-a la Liceul Clasic nr 2 din Iaşi, oraşul “Bădiei Mihai”, al “Dulcei Veronici”, dar şi al lui Creangă, Topârceanu, Ionel Teodoreanu şi al atâtor alţi meşteri ai “dulcelui stil moldovenesc”… Spre ruşinea mea, trebuie să mărturisesc că n-am cunoscut încă plăcerile Erosului integral, pe care mi-l imaginez ca un amestec de exaltare şi înjosire, de intens extaz dionisiac şi supremă maculare morală. Mă bântuie deseori teama de coşmarul singurătăţii exacerbate de tristeţea actului fizic şi de neîmplinirea promisiunilor acestuia, atât de inspirat descrise în versurile lui Rainer Maria (“Und wenn die Leiber welche nichts gefunden…”), ca şi în spusele filosofului grec pe care anul trecut l-am avut de comentat la o olimpiadă de română şi care, la întrebarea “De ce este plăcut actul veneric?”, răspundea: “Fiindcă este atât de contemptibil în rest, încât toată lumea l-ar detesta în mod firesc, dacă n-ar exista o plăcere în el”.
În condiţiile astea, vă puteţi imagina care mi-a fost uimirea şi surprinderea de a fi întâlnit în eseul Dvs utilizarea fără nicio rezervă sau menajament pentru minte şi suflet a termenului “copulaţie”, care pare desprins mai degrabă din vocabularul artei zootehnice, decât din cel al literelor şi poeziei. Ce să mai spun despre programul de fermă conţinut în formula “Nici copulaţie fără populaţie, nici populaţie fără copulaţie”? Pe lângă un joc de cuvinte oarecum licenţios, deci amuzant în principiu, pe vechea temă biblică şi comunizantă “Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă”, mai găsesc acolo şi etalarea unui aşa-zis “etatism demografic moderat”, a “inseminării in vitro” şi a altor sintagme pe care le chestionez nu din pudibonderie, ci fiindcă mi se par excesiv de prozaice, drept urmare îmi induc o stare de somnolenţă vecină cu disperarea… S-ar putea însă ca toate aceste lucruri să fi avut vreun rost estetic mai adânc, intenţia obţinerii unui catharsis prin şocarea comodităţii, pe care lipsa mea de experienţă (fizică şi literară) mă împiedică s-o descopăr şi pe care v-aş fi extreme de recunoscătoare dacă mi-aţi da vreo indicaţie suplimentară…
Fiind eu însămi poetă şi debutând de curând în revista “Literatura şi Arta” de la Chişinău, aş vrea să vă adresez acum o întrebare legată de natura şi statutul Poeziei ca artă. Este ea o simplă “actvitate textuală”, o înşiruire de arabescuri, o sculptură-broderie în piatra (sau în nisipul) cuvintelor, fără nimic care s-o preceadă şi care s-o susţină? Se bazează ea doar pe o abilitate tehnică ieşită din comun, sau este şi ea o formă de mimesis, de reproducere a unui “material” preexistent – aşa numita “Poezie lăuntrică”, existentă în mod “obiectiv” dincolo de cuvinte şi constituind pe undeva sufletul poemului finit, alcătuit din cuvinte? Pe scurt, este ea expresia verbală a unei Inspiraţii (divine, cum credeau cei vechi), sau e numai un joc al minţii, precum şahul sau cuvintele încrucişate, fără nicio legătură cu vreo Transcendenţă şi nedezvăluind nicio taină…
În speranţa că vă veţi apleca asupra acestor întrebări de răspunsul la care depinde pentru mine perseverarea pe calea pe care cu sfială am păşit, rămân A Dvs, cu profund respect, L.H.
Fie şi dacă stilul (dulceag şi obsecvios, nu fără, totuşi, răbufniri şi ţâfne) nu-mi va fi fost deloc pe plac, iar parada de citate plurilingve, ca şi „filosofemele”, să zicem, în care nu se încurca nicicum, mă cam puneau pe gânduri (căci un text atât de bine ticluit, din partea unei fetişcane, e suspect), i-am răspuns demivirginei Leontina (dintr-un impuls de, dacă vreţi, discriminare pozitivă):
Miercuri, 17 Octombrie 2012, 17:27. Domnişoară, vă rog să mă scuzaţi că, fără să vreau, v-am deziluzionat. Eu, însă, nu făceam acolo, în articol, poezie tandră, ci eseu. Iar unele cuvinte vor fi fost utilizate în deriziune şi/sau cu umor.Dacă n-aţi remarcat acest lucru, e zadarnică orice discuţie. Îmi pare foarte, foarte rău!
Răspunsul nu a întârziat prea mult, mieros-provocator, se înţelege, cu insinuări şi vagi procese de intenţii, referitoare la non-Transcendenţa ludicei mele poezii… Iată-l:
@ Şerban Foarţă (Spăsită revenire) Leontina Hadârcă – Miercuri, 17 Octombrie 2012, 18:34.
Iubite domnule Poet,
Îmi dau seama că am greşit, şi încă foarte tare, exprimându-mi frustrarea de adolescentă întârziată şi provincială, transportată peste noapte de la Bălţi (oraşul în care am absolvit primele zece clase) în cetatea universitară de pe malurile Bahluiului… şi că răceala răspunsului Dvs a fost pe deplin meritată.
Mea culpa, mea culpa… si va rog sa uitati criticile nechibzuite pe care am comis imprudenţa să le rostesc!
Dar, iubite Poet (fiindcă pot afirma cu mâna pe constiintă că-mi sunteti de departe cel mai drag dintre toti scriitorii astăzi in viaţă), permiteti-mi să vă amintesc că în mesajul meu (vai, atât de neinspirat) exista si o parte finală, independentă de rest, si conţinând nişte întrebări la care numai Dvs îmi puteţi da un răspuns. Îmi permit să reiau întrebările respective, răspunzând unor îndoieli care mă frământă de multă vreme, de rezolvarea cărora depinde, vă repet, mare parte din alegerea drumului pe care-l voi avea de parcurs de acum înainte:
Fiind eu însămi poetă şi debutând de curând în revista “Literatura şi Arta” de la Chişinău, aş vrea să vă adresez acum o întrebare legată de natura şi statutul Poeziei ca artă. Este ea o simplă “actvitate textuală”, o înşiruire de arabescuri, o sculptură-broderie în piatra (sau în nisipul) cuvintelor, fără nimic care s-o preceadă şi care s-o susţină? Se bazează ea doar pe o abilitate tehnică ieşită din comun, sau este şi ea o formă de mimesis, de reproducere a unui “material” preexistent – aşa numita “Poezie lăuntrică”, existentă în mod “obiectiv” dincolo de cuvinte şi constituind pe undeva sufletul poemului finit, alcătuit din cuvinte? Pe scurt, este ea expresia verbală a unei Inspiraţii (divine, cum credeau cei vechi), sau e numai un joc al minţii, precum şahul sau cuvintele încrucişate, fără nicio legătură cu vreo Transcendenţă şi nedezvăluind nicio taină…
Cu acelaşi respect şi speranţa că greşala imi va fi fost iertată, A Dvs, Hadârcă Leontina
[Apoi, imediat după, la orele 18:55, – din partea dlui M. Moroianu către inenarabilul Nea Mărin – „niste chestiuni ultra-sensibile, legate de etica si igiena atmosferei morale in care traim, si la care cantonarea ireversibila in «jucausenie» (adica in superficialitate si eschiva), nu poate raspunde decat asa cum o faci matale.”]
În fine, după patru zile de relaş, o nouă scrisorică de-a Hadârcei:
Icoane şi Muze Leontina Hadârcă – Duminica, 21 Octombrie 2012, 12:12
Iubite Poet şi Magistru,
V-am citit şi de astă dată cu încântare poemul ludic şi subtil, dedicat asocierilor dintre diverse năzbâtii caragialeşti pe care tocmai le-am studiat la română şi anumite practici şi tehnici neplatonice, la care (din motive pe care vi le-am expus în prima mea scrisoare-declaraţie) nu îndrăznesc şi nici nu vreau să mă gândesc pentru moment.
Am înţeles că Vă asumaţi o ireductibilă dualitate de factură proteică (precum Ariel, să zicem, sau stăpânul lui, Prospero, dintr-o piesă pe care, de asemeni, am studiat-o parţial la şcoală): “nu-s una din două, / ci şi 6, şi 9, /nici 9, nici 6”, etc. Ştiu şi că ascundeţi pe undeva o infinită candoare şi apetenţă pentru Absolutul poetului francez pe care l-aţi tradus cu atâta măiestrie, pe care Vă place să le ascundeţi sub masca umorului deochiat şi a rimelor fără perdea.
Totuşi, iubite Poet, urmând pilda “Micului Kneaz” pe care în copilărie l-am citit într-o minunată tălmăcire rusească apărută la editura “Detskaya Kniga” din Chişinău (şi care, cum ştiţi, nu putea nicicând să renunţe la întrebarea o dată pusă) vreau să Vă reformulez aceleaşi întrebări: Ce este Poezia: un simplu joc, sau un câmp de acţiune al unor forţe magice, obscure? Există inspiraţie? Există la ea o contribuţie a făpturilor numite Muze? Le-aţi întâlnit vreodată, în “carne şi oase”? Personal, scriind poezii originale, vă simţiţi mai mult tălmăcitor de “icoane”, sau mai mult actor şi acrobat? Cu infinit respect şi dorinţă de a Vă înţelege, Hadârcă Leontina
Or, ca să-i dau să pipăie, „în carne şi oase”, Muzele, cuvioasei Leontina, i-am tălmăcit două poeme de Blake şi, respectiv, Cocteau…
Primul răspuns (datat Miercuri, 24 Octombrie 2012, 18:07) a fost mojic şi contondent; al doilea (datat Joi, 25 Octombrie 2012, 07:16), de-a binelea stupid.
1. Mie mi-a spus demult mămuca să mă feresc de flăcăii fără obrazovanie, meşteri la învârtit cuvinte neobrăzate şi la pufăit prin ubornaia! (Pe unul din ăştia care se ţinea scai de mine cu slovele lui besvkusnîe l-am şi pocnit zilele trecute cu penaru-n căpşor, de cred să mă ţină bine minte.) Iar amu – uite ce-mi citesc ochii tocmai pe pagina în care ar fi trebuit să mă-ntâmpine doar cântec şi gângurit suav de muze! Unii domnişori veniţi pe-aici în ospeţie, altfel înfumuraţi şi plini de gordosti nevoie mai mare, sunt atât de fără gust în ceea ce mâzgălesc – şi nimeni nu le spune o vorbă, nici măcar slăvitul kneaz al Poeziei! O, Boje moi…
2. Citindu-vă poemele, măestru tălmăcite, ce mi le-aţi azvârlit ca unui câine bucata de carne sângerândă, am înţeles, Maestre, că pentru-augusta-Vă gândire eu nu însemn nimică. Naivă şcolăriţă, venită de la Nistru, am îndrăznit să-ntreb şi să Vă cer cuvinte de-ndrumare; dispreţul şi răceala e tot ce-am dobândit – şi tot ce i-a menit Cordeliei bătrânul Rege Lear…
Nemaiputând fi vorba de nicio corespondenţă, am încheiat întrastfel:
(Joi, 25 Octombrie 2012, 12:49) Dacă a-i oferi unei „naive şcolăriţe” (ceea ce bănui, totuşi, că nu sunteţi!), întru edificare, traduceri (inedite) din William Blake şi Jean Cocteau, înseamnă că-i „azvârli”, ca unui „câine”, „bucata de carne sângerândă”, eu, unul, nu cred că mai este cazul să-mi scrieţi bileţele. Sănătate!
S-a demonstrat, în fine, acum o săptămână, că numele Hadârcei e Leontina Moroianu…
EPITAF
Fii fericită,-n veci, Hadârcă:
fiind doar o ficţiune, tina
n-o să-ţi astupe, Leontina,
nicicând moroionoasa hârcă!
Eu as vedea in desen o fereastra a infernului – infernul fiind in partea privitorului – prin care condamnatii incearca sa evadeze spre marea cu ale ei corabii care-i pot duce daca nu in paradis macar in purgatoriu.
Asta ca tot ne-ati amintit acum cateva numere de Camille – uluitoare asemanare a frumusetii sale cu cea a Isabellei Adjani intr-un film remarcabil.