Telegrame. România abstractă

Excepţionalismul negativ românesc atinge noi culmi. Deşi nimănui nu pare să-i pese de politica făcută de reprezentanţii României la Bruxelles, o dată la patru ani – nu, nu la alegerile europarlamentare, ci la numirea noilor membri ai Comisiei Europene –, naţiunea devine specialistă în UE, căci e vorba de­spre „noi“ şi ce semnal de mîngîiat pe cap ne transmite Vestul. Situaţia bruxelleză e interesantă din numeroase unghiuri, de pildă: ce faci atunci cînd data anterioară ai „obţinut“ un portofoliu de prestigiu cu un candidat tehnocrat hiperspecializat pe profilul portofoliului în cauză, ştiind că a doua oară, cu acelaşi om, nu poţi primi aceeaşi poziţie? Ce să faci, te uiţi care e trendul: trendul e ca ţările să ofere „locuri“ în Comisie unor politicieni cu pedigree (prim-miniştri, foşti miniştri cu multiple mandate), ca răsplată pentru serviciile aduse patriei. Aici n-ai cum să te bagi – fostul prim-ministru din partea partidului la putere are interzise nişte drepturi civile, eliberat condiţionat fiind din închisoare, iar foştii miniştri sînt actualii miniştri (sau baroni, sau şefi de Parlament, sau cazaţi la Banca Naţională). Sau sînt Adrian Severin. Dar există o portiţă în trendul în cauză: e nevoie de femei în Comisie, pe dimensiunea asta se […]