SFada cu literatura. Gnoze la purtător

Ce mai este o carte „rară“ pe nişa noastră, acum? Când literatura „mare“ primeşte tiraje de start de 500 de exemplare, cu distribuţie „naţională“, nişa cam egalează linia de start a campionatului seniorilor. Când ediţia a doua se diferenţiază numai prin schimbarea copertei, dar iese tot în 500 de exemplare, hai 2000, dacă vorbim de „best-seller“-uri, cu un total strâns în chingi de 30 000 de exemplare la 20 de milioane de vorbitori de română, tiraj pentru „capodopere“ şi succese ale „campaniilor de promovare“ duse de editurile româneşti, unde este locul cărţilor de citit numai de către „iniţiaţi“? Nu vorbesc aici de teze de doctorat (şi nici de Teză de doctorat a lui Caius Dobrescu, o carte care încă îşi aşteaptă pricepătorii), nici de romane experimentale (e.g. Transfer, Michael Haulică), ci de cărţile care continuă tradiţia (pseudo-)ezoterismelor, prin devoaloarea lor prin poveste şi prin răspândirea din mână în mână a obiectelor-tipărituri. Există un farmec aparte al cărţilor care se cred sau sunt crezute a fi „esenţiale“, chiar în mediul editorial românesc actual. Cu adventul „tipăririi-la-cerere“ (neiertat fie-mi calcul lingvistic), trei exemplare din William Blake, caligrafiate de mâna autorului, devin un loc comun. Mi-aduc aminte cu un surâs, de cele 10 […]