Crudu cel Inocent

Cred că prin al doilea an de facultate, în orice caz, înainte ca Ianuş să lipească celebrele „Cei care se masturbează sînt nişte flor“ pe pereţii hrubei de Litere, se întîmpla la un Bookfest, care pe vremea aia se ţinea în Teatrul Naţional, loc foarte plăcut pentru noi, mai ales datorită motoarelor – vine Cristi Poştaru, cel mai bun prieten al meu de pe vremea aceea, care avea un an de Litere braşovene la activ (- inocenţă, aşadar, + teorie) şi mă întreabă dacă am auzit de tipul ăsta, Dumitru Crudu. Zic că nu, avînd eu capul plin de miasme elitiste care nu acceptau literatură română la ora respectivă. Ia încearcă, zice Cristi al meu, scrie nişte poezii cu gîndaci. Aşa am dat de poezia lui Dumitru Crudu şi realizez acum că în mod cert nu a fost momentul potrivit pentru mine, care mai aveam mult de citit pentru a-l înţelege, dar nici pentru el nu era tocmai ora exactă – ajung în fine unde voiam: poezia lui a fost întotdeauna cu un pas înainte faţă de trend sau măcar pe alături. Îţi trebuie infinite precauţii cînd vorbeşti despre poezia lui. E normal, dat fiind că Dumitru Crudu se hrăneşte […]