Din nou despre întrebarea: ce a însemnat disidenţa?
- 02-10-2014
- Nr. 742
-
Mihnea MOROIANU
- OPINII
- 10 Comentarii
Cred că înainte de a fi o „restanţă“ (cum, din motive ţinînd probabil de opţiunea pentru o anumită discreţie, a numit-o Gabriel Andreescu într-un articol din numărul 482/ 740 al acestei reviste) disidenţa – atît cea est-europeană în general, cît şi cea românească în particular – este pentru generaţiile actuale o enigmă. Caracterul ei enigmatic, sau mai simplu spus – greu de înţeles, este o consecinţă firească atît a schimbării complete de perspectivă şi de mentalitate, induse de prăbuşirea bruscă a „sistemului“ pe care disidenţa încerca să-l combată, cît şi de o anumită ambiguitate care plutea de la bun început asupra acestei noţiuni. Din punct de vedere istoric, termenul respectiv (provenit din verbul latin dissidere, care înseamnă „a se separa“) a fost în mod tradiţional aplicat pentru a denumi actul de constituire a unei entităţi secundare, desprinse din curentul principal al unei anumite asociaţii religioase sau politice. Era deci vorba de o despărţire colectivă, nu individuală; iar cauza ei erau, pe lîngă eventualele rivalităţi sau ambiţii personale, divergenţele asupra tacticii sau a mijloacelor, nu asupra scopurilor. (A se vedea în istoria politică a Romîniei moderne diversele disidenţe liberale şi conservatoare din „Micul Regat“, apoi cele liberale şi ţărăniste de după […]
PROFUND SI ADEVARAT COMENTARIU! FELICITARI!
Doresc sa adaug ceva la ceea ce ati afirmat: „SINGURII cu adevărat Disidenţi sînt cei care NU SÎNT AICI,
şi pe care EX-Regimurile şi ELITA intelectuală actuală
şi foştii celebri disidenţi i-au mai OSTRACIZAT-UCIS încă o dată :
PAUL GOMA şi VASILE PARASCHIV, TICU DUMITRESCU
şi ceilalţi pe care nu-i cunosc pe toţi, îi rog, să mă ierte”
Singurul ne-amintit in media post-decembrista si colaborationista din tara este dl Constantin Dobre, conducatorul minerilor revoltati ai Vaii Jiului in anul 1977! A fost doar amintit si onorat de media din statele vestice precum Marea Britanie si SUA. De pilda in analele Amnesty International apare ca fiind adoptat de acea organizatie ca „prizoner de constiinta” si intr-un amplu articol dintr-un ziar din New York cu titlul semnificativ „Constantin Dobre, un Lech Wallenca al Romaniei”.
Sa conduci zeci de mii de mineri revoltati impotriva „piticului” si a sistemului lui comunist, sa fii retinut pe vecie in istoria semnificativa si pozitiva a lumii vestice si sa NU fii amintit, ce sa mai zic de laude, de istoria si media romaneasca??? Asta da criminalitate si obedienta dusa la extrem! Nu?
Cata vorbarie si cat refuz de gandire logica…
La ce-or folosi toate aceste repetitii si caderi in gol?…
Ciudăţenii-n prag de SENS !
Ca şi cînd DISIDENŢA s-ar fi putut opri în dec’89 !
Nu-i nici enigmă, nici dilemă !
N-are sens să intrăm în labirintul special pregătit al definiţiilor şi etimologiilor de alcov.
Sînt mai mult decît MULŢI cei care nu au înţeles mai nimic din noţiunea de DISIDENT
şi MAI ALES
în a luptei împotriva SISTEMULUI criminal Securisto-Comunist, care nu a dispărut, nu a murit, nu a fost condamnat şi nici nu a fost găsit Vinovat de vreo oarecare crimă împotriva umanităţii
şi nici vreodată scos înafara Legii.
Aceste „fabuloase” personaje,
Nefiind în realitate nişte Adevăraţi Disidenţi, ci doar nişte revoltaţi contra unui Moment istoric Anume. Disidenţi de OCAZIE, OCAZIONALI, ZONALI.
Cum din, şi după dec’89 regimul Securisto-Comunist DOAR preSchimbat la Faţă şi-a continuat
şi îşi continuă Existenţa, şi AZI,
SINGURII cu adevărat Disidenţi sînt cei care NU SÎNT AICI,
şi pe care EX-Regimurile şi ELITA intelectuală actuală
şi foştii celebri disidenţi i-au mai OSTRACIZAT-UCIS încă o dată :
PAUL GOMA şi VASILE PARASCHIV, TICU DUMITRESCU
şi ceilalţi pe care nu-i cunosc pe toţi, îi rog, să mă ierte.
Toţi ceilalţi „dizidenţi”, după 1989, au aderat şi s-au adaptat PERFECT regimului ex-post-securisto-comunist
cu care AU COLABORAT adînc şi profund !
Ce importanţă ar mai avea în acest CONTEXT
o „definiţie” intelectualicistă, cînd de fapt, în fapt, CONCRET, şi în Realitate,
COMUNISMUL şi ideologia CRIMINALĂ Comunistă
ESTE
ASTĂZI
invizibil
ÎNVINGĂTOARE,
CUCERITOARE
Democratică
Şi
ORIGINALĂ ????
‘Excelenta’ replica data lui Dan! Bravo Mihnea! Pai ce, indrazneste Dan asta (cu D mare!), sobolan de subterana, sa se puna cu dl Mihnea Moroianu? Pe el, pe mama lui, sobolanu’ dracu’ ce este el, Dan asta cu D mare! Arata-i dumneata ce inseamna sa-l contrazica pe iubitul nostru Mihnea Moroianu!
De ce nu stati dvs linistiti in subteranele in care v-au plasat varsta si schimbarea conditiilor ambiante?
Ati fi mai in siguranta acolo si ati putea eventual sa prindeti si ceva soareci…
Ziceti: „Şi oare nu insistenţa pe doctrina abstractă a drepturilor omului a determinat în cazul românesc atât izolarea şi marginalizarea rapidă a disidenţilor înşişi, cât şi identificarea abuzivă a “valorilor naţionale” cu naţionalismul, şi acapararea temei respective de către tabăra demagogilor fără scrupule de tip CVT?”
Nu domnule, izolarea si marginalizarea rapida a disidentilor, revoltatilor, anticomunistilor etc precum si posibila re-aparitie a lui CVT, AP si a altora asemenea lor a avut la baza trei ultramediate sloganuri: 1) TOTI AM SUFERIT = toti am fost ‘victimele regimului’, 2) LITERATURA DE SERTAR = majoritatea intelectualilor s-au ‘opus’ si 3) TOTI AM COLABORAT = nimeni nu e vinovat.
Ce mai: nu mai era loc sa-ti faci nevoile de teama privirilor ‘aprige’ ale tot felul de ‘opozanti, revoltati, victime ceausiste, anticomunisti, disidenti etc’
Dl Gabriel Andreescu, unul din cei mai cunoscuţi şi, repet, mai puţin înţeleşi disidenţi români, a propus o definiţie a disidenţei bazată pe o dublă restrângere a categoriei anticomuniştilor pur şi simplu:
1. Asumarea publică a opoziţiei faţă de regim;
2. Situarea pe pltaforma drepturilor omului.
În esenţă, aceeaşi definiţie era dată şi în recentul articol din Observator Cultural (“O restanţă: disidenţa”). Trebuie să recunosc că în intervenţia mea din numărul actual am subapreciat importanţa condiţiei nr. 2, considerând-o o simplă variaţie sau modulaţie stilistică a celei dintâi. Comentariul d-lui Gabriel Andreescu mi-a demonstrat că era o lectură greşită, şi că ambele “clauze” sunt esenţiale în economia definiţiei propuse de d-sa.
Îndrăznesc totuşi să observ că această a doua condiţie (chiar dacă definitorie pentru propria acţiune de dinainte şi de după ’90 a autorului ei) s-ar putea dovedi prea restrictivă atât pentru stabilirea graniţelor categoriei disidenţilor, cât şi pentru cea a motivaţiilor şi obiectivelor urmărite de unii din ei.
În definitiv, “drepturile omului”, pe lângă că reprezintă o doctrină în sine, cu tot ceea ce rezultă de aici ca potenţială osificare şi transformare într-un repertoriu de lozinci pentru activişti, sunt prin definiţie drepturi ale INDIVIZILOR, deci susţinerea lor exclusivă ratifică în fapt tocmai atomizarea şi dezagregarea ţesutului social provocate de deceniile experimentului totalitar. Iar opozanţii regimurilor comuniste au denunţat nu de puţine ori abuzurile şi consecinţele dezastroase ale acestuia la nivelul societăţii luate ca un întreg: să ne gândim la un Alexandru Soljeniţin, la conducătorii Solidarităţii poloneze (aici însăşi denumirea exprimă perfect esenţa fenomenului), dar şi, presupun, la Doina Cornea sau Paul Goma.
Şi oare nu insistenţa pe doctrina abstractă a drepturilor omului a determinat în cazul românesc atât izolarea şi marginalizarea rapidă a disidenţilor înşişi, cât şi identificarea abuzivă a “valorilor naţionale” cu naţionalismul, şi acapararea temei respective de către tabăra demagogilor fără scrupule de tip CVT?
… stim: apa de ploaie!
Ce a insemnat REVOLTA miilor si chiar a zecilor de mii de mineri ai Vaii Jiului, 1977 (inaintea revoltelor poloneze de la Gdansk!), ne prefacem ca nu stim! Si ne prefacem ca nu stim pentru ca dauneaza la greu ‘disidentilor’, aia care n-au zis nici macar MIAU!
N-ar strica o buna si documentata analiza DISIDENTA versus REVOLTA in Romania comunista.
Mama ei de perfidie…intelectualista!
multumesc
Articolul domnului Moroianu face o trecere in revista bogata, nuantata si simultan sintetica asupra utilizarii cuvintului “disident”. As spune totusi ca domnia sa reprezinta, in materie, “o scoala de gindire”. Exista si o alta, pe care o leg de intrunirile de la inceputul anilor 1990, motivate de chestiuni practice precum realizarea unor liste, studii, sinteze, enciclopedii referitoare la fenomentul disidentei (am fost invitat la citeva). In legatura cu intrebarea: “Care a fost esenta disidentei care a marcat perioada poststalinista”, intr-un sfirsit a prevalat raspunsul: asumarea deschisa a protestului si situarea pe platforma drepturilor omului. Prima consecinta a acestei “definitii operationale” a fost scoaterea de sub umbrela etichetei “disisdenti” a anticomunistilor care au actionat conspirativ (ei au repezentat o parte considerabila din miscarea sindicala Solidarnosc), sau a celor care contestau regimul de pe o pozitie non-democratica – intrucit, precum in exemplul dlui Moroianu, acesta “deturnase scopurile nobile pentru care infiintasem noi Securitatea (Silviu Brucan)”. Ultimele categorii ar intra in categoria mai larga a rezistentilor. Este o definitie “tehnica” restrictiva, utila cind vrem sa circumscriem subiectul de discutie cu precizie. Insa, optiunea pentru un sens sau altul ramine in ultima instanta o chestiune de conventie. Iar observatiile privind absenta unei culturi a disidentei in Romania, ori binomul disidenti-disidenta, deasemenea importante
Un al doilea comentariu. Dincolo de felul in care au fost tratati la noi disidentii de la revolutie incoace, ramine faptul ca ei au avut pe vremuri momentul lor de glorie si, pentru scurt timp dupa 22 decembrie 1989, o anumita putere in a determina lucrurile. Mi se pare firesc ca, intr-un asemenea context, sa fie aduse la lumina numele oamenilor a caror activitate a permis ca actiunile disidente sa se finalizeze si sa capete un rost. In plus, acesti oameni care au stat in umbra lor, le-au asigurat disidentilor securitatea. Mi se pare o datorie morala a disidentilor sa vorbeasca despre cei care i-au ajutat si protejat (vezi in acest sens mai multe pagini in volumul “L-am urit pe Ceausescu. Ani, oameni, viata”).