AVALON. Violenţă şi limbaj

Spectacolul cotidian al emisiunilor politice televizate și decoltarea frivolă a limbajului dincolo de orice pretenţie de respectabilitate ocupă, tot mai mult parcă, prim-planul atenţiei publice românești. Cărui impuls îi corespund însă acestea și epifenomenul cărei dezvoltări mai profunde sînt? Cel mai la îndemînă răspuns pare să fie cel care le leagă indisolubil de demagogie. Dar asta ar putea sugera că numai în raport cu demosul, cu poporul ‒ și, deci, ca manifestare a populismului modern – s-a dezvoltat o asemenea tendinţă; ceea ce ar fi, probabil, greșit, ca lectură interpretativă a tendinţei respective. La drept vorbind, dimensiunea spectaculară a discursului public, etalarea forţei lui persuasive te izbesc și în istoriile Antichităţii grecești și latine. Ea era de rigoare în agora ateniană și în forul roman, iar exemplele de elocinţă deplin stăpînă pe mijloacele ei te izbesc la Herodot și Strabon, la Tit Liviu și Tacit ori la Suetoniu. Faimoase, în vreme, s-au dovedit exemplele marilor oratori, de la Demostene pînă la Cicero, iar tratatele de oratorie precum cel al lui Quintilian enunţă și discută regulile alcătuirii unui bun discurs încă de acum circa două mii de ani. Dar modernitatea a adus nu numai importanţa demosului în arena publicului, relaxînd și […]