Jocul alternanţei şi mirajul coabitării

În România, jocul alternanţei la putere, fie prezidenţială, fie guvernamentală, antrenează ţara într-o coabitare aproape continuă. Chiar şi atunci când preşedintele şi primul ministru aparţin aceleiaşi familii politice, ori chiar aceluiaşi partid, coabitarea se instalează pe neobservate. Aşa că Romania nu este precum Turcia, unde Erdogan a reuşit să fie ales preşedinte. La noi, premierii nu cîştigă alegerile prezidenţiale. În schimb, primarii devin preşedinţi. Cu o exactitate de metronom, alegerile produc în România alternanţa la guvernare. După 1992, fie prin alegerea preşedintelui, fie prin alegeri legislative, s-a realizat o formă de alternanţă şi, implicit, o coabitare.   Cel puţin din punct de vedere al culturii politice, Romania pare mai degrabă o ţară central-europeană decît una balcanică, deşi în privinţa corupţiei păstrăm încă o puternică tentă orientală. Iar criza politică latentă prin care trecem după alegerea lui Klaus Iohannis ca preşedinte este, mai degrabă, asemănătoare celei în care s-a aflat Slovacia în primăvară.   Şi atunci, ca şi acum la noi, sondajele l-au amăgit pe socialistul Robert Fico, premierul în funcţie, care, precum Victor Ponta în Romania, a fost tentat de preşedinţie, dar a pierdut alegerile prezidenţiale în turul doi de scrutin împotriva unui independent. Or, „independent“ este perceput, chiar dacă […]