Monumente şi anluminuri

Din aceeaşi zonă care l-a născut pe Vlad Drăgoi, să-i spunem destabilizatoare, se trage şi poezia lui Florentin Popa. Mai puţin atent la concept, cu o privire lejeră aruncată structurii (deşi o defineşte încă din titlu şi o circumscrie, castrator), e un poet care se revendică de la filonul expresionist al douămiismului. Ludic cu asupra de măsură, el cultivă cu nonşalanţă asocierea liberă, se lasă în voia unor tripuri care, de multe ori, se dovedesc autosuficiente. Ceea ce are însă acest poet e o disponibilitate de a se exprima care ţine, din cîte cred eu, de o structură poetică autentică, nativă.   Ce îmi place foarte mult la el e lejeritatea studiată de a combina aceste tripuri post-post… cu inserturi baladeşti retro, pe care le şi marchează ca venind din alt film: „o, mîndră şi serenă e venus /cu pîclele ei de otrăvuri diafane/ cu numele ei de bodegă rurală/ şi roşu e marte, ca un fier ruginit/ phobos unde chiar acum cineva/ omoară cacodemoni cu genunchiul adînc în moarte/ maiestuos jupiter cu pata sa brunroşcată/ ca o bilă de fildeş făcînd stretching anal/ iaphetus ca o nucă, cu brîu ecuatorial/ sycorax, enceladus, deimos cel pigmeu/ pluto negru, plutitor ca […]