Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
TANDEM. Mater Tellus
- 16-01-2015
- Nr. 755
-
Tudor BANUŞ
- Rubrici
- 24 Comentarii
Mater Tellus Nu-i foarte greu să afli cheia acestei cadre-n care Gheea, desprinsă cea dintîi din Hău, s-a fost unit cu fiul său, Uranos, – ce-şi ţinea prăsila: hecatonchiri sau titanide, ca şi ciclopul monoftalm, în bezna joasă, cu de-a sila, iar nu pe verdele cohalm, – de teamă de a nu-l ucide odraslele-i cam paricide. Drept pentru care unul dintre fii, Cronos, cuteză să intre, cu ştirea maică-sii, – şi iată-l că stă ce stă şi iese (doar după ce-şi jugăneşte tatăl [ce se-ntinsese-n pat, să zacă după chiolhanul din ajun] cu un cosor sau o rizacă) din ce se cheamă, azi, budoar. Din picurii de sânge, scurs (zăbavnic ca un gros magiun sau ca mehlemul unui urs), în ţărna rodnică, din plaga prin care i se luase vlaga, se zămisliră în decurs de-un ev, giganţi şi erinìi, sau nimfe,-n albul perinii, cu galbenul din plete curs. Altminteri, Cronos, un tiran va fi ajuns, ca şi Uran, halindu-şi fetele şi feţii, de cum intrau pe uşa vieţii, – pînă în ziua-n care Gheea, în locul ultimului prunc (făcut de el cu sor-sa, Rhea), i-a dat un bolovan oblung şi greu, să-l mistuie-ndelung… (Cît despre prunc, după aceea, avea […]
MEPHISTOPHELES (cu „S”).
Von Zeit zu Zeit seh’ ich den Alten gern
Und hüte mich, mit ihm zu brechen…
A pune accentul pe discontinuitatea dintre lumea Antichităţii şi cea a Creştinismului a fost tendinţa anumitor apologeţi de la începuturile erei creştine, apoi cea a anumitor curente anticreştine moderne (de ex. Nietzsche şi „şcoala” lui). A percepe continuitatea profundă dintre ele a fost metoda Renaşterii italiene, a clasicismului german şi a tuturor celor doritori să depăşească sciziunea din istorie şi din propriul lor suflet. În plus, abordarea asta pare să corespundă mult mai bine adevărului istoric (teologia creştină fiind, neîndoielnic, un produs al interferenţei dintre iudaism şi spiritualitatea Greciei).
………………………………………………………………………………………………
NB. Lui lucid trebuie să i se recunoască calitatea de a şti să pună întrebări interesante (chiar atunci când rămâne ataşat poziţiei pe care nu vrea s-o abandoneze). Oricum la cea despre “scandalul” imoralităţii zeilor greceşti, Maestrul i-a răspuns foarte pe scurt, dar atingând esenţialul, atunci când a pomenit de exoteric şi esoteric, noţiuni care conţineau in nuce cheia problemei.
Ce să mai vorbim despre generozitatea de a accepta aceste digresiuni în subsolurile rubricii devenite legendă, ba chiar de a le mai şi răspunde din când în când…
Es ist gar hübsch von ein so großem Herrn
So menschlich mit dem Teufel selbst zu sprechen!
,,La ce bun poeții în vremuri sărace?”
….aparitia noului numar O C: si eu am crescut in cultul mitologiei greco-romane, am avut profesor de romana la „Lazar” pe Marin Paraianu alias Alexandru Mitru, ale carui legende olimpice la auzeam la radio inca din primare. Si totusi, va propun o comparatie: opere de arta inspirate de TOTZI zeii si zeitele greco-romane versus operele de arta avand ca subiect pe Maica Domnului cu Pruncul. Lumea spectaculoasa a Olimpului versus Invatzatura Celui venit la noi printr-o umilita Nastere vegheata de o Stea. Catharsis-uri in balantza?
domnului ***, – care a dat o replică mai bună decât, cred, aş fi dat-o eu.
„rest” in loc de „rrst”;
„de vorbit” in loc de „des pus”…
(Desi poate ca niste „purici” ar fi si ei o modalitate extrema de revigorare a „catharsisului” napadit si practic sufocat de hedonism…)
Nu, nu exista „catharsis imoral” (si nici amoral, desigur; vedeti analiza lui Schweitzer).
Dar cand e vorba de un Zeu, sau de mai multi, a le reprosa imoralitatea este, in cel mai bun caz, o dovada de orbire, iar in majoritatea cazurilor, de „moral insanity”.
Asta fiindca el este pragul
„vor dem die Worte kehren um
und die Gedanken, ohne Ihn zu finden”.
(Taittyria Upanisad)
In rrst, vorba Maestrului, „ar mai fi multe des pus”…
În ceea ce priveşte mitologia greacă (şi nu numai aceasta), ar trebui făcută, mereu, deosebirea între exo- şi esoteric; ca şi, nu mai puţin, aceea dintre literal şi alegoric.
În rest, ar mai fi multe de vorbit…
…..catharsis IMORAL, domnule Moroianu? Catharsis amoral s-ar putea imagina.
PS Apropos de morala si sfarsitul unei civilizatii, nu credeti ca mult-citata zicere a lui Malraux despre secolul XXI incepe sa ne dea fiori?
Insist totusi sa aruncati o privire asupra cartii lui Walter Otto.
Cat despre insistentza asupra problemelor de morala, fara sa contest importantza cruciala a subiectului (vezi
„Din viata si gandirea mea” de Albert Schweitzer, in OC, nr 736/22 august 2014), as spune ca argumentul acesta mi se pare destul de surprinzator din partea unui adept atat de fervent al hedonismului in materie de arta si spiritualitate…
Sigur exista si misterele eleusine, larii si penatzii, vestalele, dar impresia este de „compot” in lipsa unei axe directionale clare. De aceea se vorbeste mai intotdeauna de MITOLOGIA greco-romana decat de RELIGIA greco-romana.
Apropos de civilizatia minoica (e totusi hazardat sa urcam pana acolo inceputul epocii greco-romane): jertfele umane aduse minotaurului – trebuie sa fie ceva real la baza – nu se prea potrivesc cu Olimpul lui Pericle, nici cu Platon.
Problema pe care am ridicat-o este rolul moralei intr-o religie si ca singure creatiile inalte intelectual-artistice si tehnologice nu pot asigura perpetuarea unei civilizatii.
Stimate Domnule lucid,
Cronologia greceasca NU incepe cu Pericle (sec V A.C.), din moment ce numai civiliazatia minoica timpurie este datata in jur de 2400 A.C. Asa incat la cei 1000 de ani propusi de Dvs ar trebui adaugati cel putin inca 2000 (fara ca socotelile sa poata fi considerate cu adevarat incheiate).
Ramane reprosul de imoralitate adus zeilor greci, un adevarat loc comun incepand cel putin cu filosoful Xenophan. De ce nu va ganditi insa ca autorul Republicii si al lui Phaidon, bunaoara, era perfect la curent cu aceasta spinoasa chestiune, si totusi nu recomanda nicaieri luarea in ras a zeilor, ci dimpotriva?
Evident nu va pot pretinde sa parcurgeti cele trei volume ale lui Otoo Kern dedicate istoriei religiei grecesti. Dar macar cartea lui Walter Otto, „Zeii greci”, tradusa de Humanitas inca din 1995, v-ar putea fi de mare folos in culegerea unor puncte de vedere mai nuantate si mai apropiate de adevarul unui mod de raportare la „divin” care nu continea doar lista adulterelor lui Zeus, ci si misterele de la Eleusis si pe Apollo ca simbol al „inaltarii deasupra a tot ceea ce e omenesc” (Winckelmann).
Cat despre Franta actuala si cele (numai) 45 de procente dintre francezi care se pronunta impotriva blasfemiei, si aici ar fi multe de spus, dar ma rezerv pentru altadata.
Vă mulţumesc din toată inima. fie şi dacă ştiu că nu prea merit un astfel de omagiu.
O spun fără ipocrizie, ci cu modestia inerentă, în principiu, oricărui muritor.
Să le-o lăsăm zeilor, fatuitatea!
Gheea, Uranos, Rhea, Chronos, Zevs si ai lui fratzi si copii – toate povestile (chiar poetice) despre ei sunt doar un amestec de incesturi, ucideri, perversiuni (chiar si poetice – cu lebede sau vulturi), adultere, tradari in general si razbunari. De toate si neinsotite de o Minima Moralia – ceva gen un Decalog. Asta nu a impiedicat aparitia unei stralucitoare civilizatii cu legi (incepand cu Solon), filosofie, literatura, arte plastice, inginerie si administratie. Dar, exista un dar: civilizatia aceasta a rezistat sub o mie de ani – de la Pericle la Romulus Augustulus, si nu au doborat-o decisiv barbarii ci Crestinismul, cel insotit de solide precepte morale. Paradoxal, crestinimul a preluat de la civilizatia greco-romana dreptul (codul lui Justinian), pe Aristotel si filosofi (prin Parintii Bisericii), conceptul imperial – prin Episcopul Romei si apoi prin Marele Carol si al sau nou Imperiu Roman. Artele au trebuit sa astepte pana la Renastere care s-a facut prin protectia Romei catolice. Ultima mare realizare a crestinismului – prin ramura sa protestanta – a fost Capitalismul. Sa comparam: civilizatia greco-romana – aproape o mie de ani, civilizatia Crestina a depasit doua mii de ani si da semne de revigorare – vezi Frantza si les manifs pour tous si cele 42 de procente care spun azi NU blasfemiei.
De gandit la rolul MORALEI in supravietuirea unei civilizatii.
Ce credeti, Maestre Foartza, cum poate evita civilizatia actuala soarta stralucitoarei civilizatii a lui Hesiod, Aristofan, Virgiliu, Horatiu, Ovidiu si Ausonius?
cuvintele-s neputincioase de a cuprinde recunoștiința mea și (ne)uimirea în fața întuiției Dumneavoastră. dar ca să-ncerc a Vă răspunde așa cum se cuvine, Vă cer o clipă de răgaz pentru-a fi acolo unde nu ”recad în mine însămi…și-n marea hulă nu se-aude plînsu-mi”
cu o ne’ncetată de nimic, vreodată admirație, a Domniei Voastre nu doar o cititoare
Domnule Șerban Foarță,
Trimiterile pe care le-ați propus sunt pe deplin îndreptățite și evidențiază o spiritualitate pe care alienarea modernă a plasat-o în underground. Și, chiar neoficială, iată că aceasta mai susține, totuși, dialogul, reflecția, ,,dorul nemărginit”. Altminteri, nerăbdarea omenească pune la grea încercare răbdarea Terrei, fie ea mamă, soră sau fiică…
Dacă l-aţi amintit pe Sfântul din Assisi în vecinătatea lui Rainer Maria Rilke, veţi fi făcut-o, pe cât bănui, pentru faptul că San Francesco este, în „Das Buch von der Armut und vom Tode”, un fel de personaj paradigmatic.
Am tradus poemul rilkean sub titlul „Cartea sărăciei şi a morţii” (Ed. Brumar, Timişoara, 2012), – în paginile căreia cel invocat, către final (p. 52), prin faimosul topos „ubi est?”, e, fără a fi numit, Il Poverello:
Ci unde-i cel ce-şi va fi tras în taină
din sărăcie vlaga,-ntreaga-i viaţă,
şi-a cutezat de cea din urmă-i haină
să se despoaie,-n plină zi, în piaţă,
cu-episcopul de faţă, şi tot clerul?
O, frate-al filomelei, în strai brun,
iubind, desculţ, pământul, ca şi cerul,
cu harul unui proaspăt nou an bun!
Ş.a.m.d.
Originalul, Doamnă, e acesta.
Se cheamă altfel decât în tălmăcire (titlul, în ambele versiunii, fiind identic cu întâiul vers):
AU CIEL, PLEIN D’ATTENTION
Au ciel, plein d’attention,
ici la terre raconte ;
son souvenir la surmonte
dans ces nobles monts.
Parfois elle parait attendrie
qu’on l’écoute si bien -,
alors elle montre sa vie
et ne dit plus rien.
Vă mulţumesc la rându-mi, Doamnă, şi mă bucur.
E vorba,-ntr-adevăr, de poezia „Pământul, cerului…”, compusă în franceză.
O transcriu mai jos în întregime (după care caut şi originalul):
Pământul, cerului, ce-ascultă multă lume
cu luare-aminte,-i spune că sunt punţi
între ei doi, – anume
aceşti munţi.
El pare-nduioşat, adese,
că-i ascultat frumos şi,-atunci, se-ndură
să-şi dea pe faţă viaţa; iar, după, nu-i mai iese
niciun cuvânt pe gură.
Maestre Serban Foarță, eu Vă mulțumesc tare mult pentru cum ați amintit de Sfîntul Francisc D’Assissi și pentru că nu am la îndemînă decît două picturi, îmi permit cu tot respectul și bucuria sinceră să îmi amintesc patru versuri din Rilke, tălmăcite superb de către Dumneavoastră :
El pare-nduioșat, adese,
că-i ascultat frumos și-atunci se-ndură
să-și de pe față viața, iar după, nu-i mai iese
nici un cuvînt pe gură.
este, desigur, din poemul ”Pămîntul, cerul…”, dar care, acum, nu mai știu dacă este dintre cele franceze sau germane
Apropo de „Mama Pământ” (alias Mater Tellus), cea care „ne suportă pe toţi”, cum spuneţi Dvs, ne rabdă (cf. „Nu te-ar mai răbda pământul!”) sau, vorba Sfântului Francesco din Assisi, „ne sustenta [e governa”], – e remarcabil (şi puţin bizar) că, pentru acesta ultim, Mater Terra ne e, deopotrivă, soră: „Laudato si, mi Signore, per sora noastra mater terra,/ la quale ne sustenta e goberna,/ e produce diversi frutti, con coloriti fiori et erba.” Nu o să trag concluzia, de aici, că Francesco l-ar premerge pe Alighieri cu paradoxala-i apelaţie a Maicii Domnului” ca „figlia del tuo Figlio”… Căci Dante e înalt-teleogal, în timp ce Assisiatul, primaveral şi reavăn, aici, ca Botticelli (nealegoric, însă, ci naiv), se află în extazul fraternizării unanime: „con tutte le [tue] creature”.
la gând, cu bucurie şi cu cele mai cordiale mulţumiri.
Salut complementaritatea cuvânt poetic-ilustraţie grafică. Simbolizarea, de orice tip ar fi, verbală, plastică, muzicală etc. este expresia sublimată a umanului, a umanităţii din noi. Miturile, simbolurile, ideile şi reflecţia pe marginea acestora confirmă, pentru cel hărăzit, pregătit, format, iniţiat existenţa unui tărâm nevăzut, neperceptibil fizic. Dar este un timp pentru toţi şi pentru toate… Iar certitudinea şi, paradoxal, incertitudinea, pentru sceptici, a acelui tărâm să ne facă mai buni, căci împărtăşim aceeaşi soartă, indiferent de ceea ce, temporal şi temporar, ne desparte… Mama Pământ ne suportă pe toţi.