SOFTUL ROMÂN. Nimbul şi adierea (II)
Jimbolia, Soljeniţîn şi „taina Lăcimării Minţii“
- 06-02-2015
- Nr. 758
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 28 Comentarii
Aveam să mai cunosc o dată Jimbolia prepenitenciară, peste un an şi jumătate, prin februarie, cînd am fost dus la Paza de frontieră, împreună cu soţia mea, Maria, şi cu Andrei, pletosul nostru prieten, escortaţi, acum, de două poteri. Nu-l anunţasem pe Părinte că venim, pentru că vom fi vrut să-i facem o surpriză; dar şi pentru a nu-l mai obliga să ne aştepte pe zăbavnicul peron sordid. Ne adăstase în mai multe rînduri, în pofida opoziţiei noastre – şi nu pot să tăgădui că, văzîndu-l acolo, de la geamul spart sau cenuşiu, ne încerca un sentiment de părintească ocrotire. La Post, stătusem preţ de-o oră, interogaţi cum se cuvine, căutaţi în sacul de voiaj (în care o bucoavnă franţuzească, a unuia pe nume Max Jacob, dăduse loc la varii suspiciuni). „Şi ce căutaţi la familia Avramescu?“ „Sînt văr cu doamna, cu Sabina!“, am spus eu, recurgînd, în fine, la o minciună salutară. Se întunecase; bătea vîntul, un vînt ostil, pe străzile pustii ale acelei plate aşezări. Bucurie, cînd ne-am revăzut, – dar şi o atmosferă tensionată: se anunţase, de vreo cîteva minute, la radio Europa Liberă, că Alexandr Soljeniţîn fusese pus într-un avion şi expediat în RFG. Fumam, nervoşi, […]
Vă răspund în numărul proxim, căci peste ăsta se va trage, nu peste mult, cortina.
L-am cunoscut, da, pe domnul Argintescu-Amza…
Maestre Foartza, va asteptam cu ultimele valentine-nelevantine. Mi-aduc aminte de splendida traducere a poeziei despre bietul june pastor, ca tot il lecturez acum pe Rimbaud.
PS Nu stiu daca sunteti la curent cu „mondenitatile” valentinesti, dar poate cineva de la Observator va aborda si subiectul modei celor 50 de umbre grey-esti: filmul se lanseaza azi. Interesant este ca in librarii cele trei volume ale straniului roman psihologico-erotic se vand impreuna cu adjuvantele pasiunii eroilor: body butter pe baza de vanilie si unt de shea (ceva african inteleg), shower gel si body lotion pe baza de aroma lemn santal si black pepper si oil massage pe baza de jasmine si ulei de argan. Mastile venetiene si catusele de catifea se procura individual. Foarte excitanta simbioza carte-film-„cosmetice”. Serios vorbind e un fenomen social de investigat.
E S T M O D U S E R E B U S !
Mesajul anterior, al meu, nu-i era destinat dlui „lucid”, ci domnului Daniel StPaul…
EST MODUS EREBUS !
domnului Serban Foarta
Nu stiu daca se poate proba ca poemul shakespearian il va fi fost inspirat pe Keats, cu atit mai mult cu cit se sustine ca „Beauty is truth, truth beauty” (cu semnele citarii in chiar oda cestuia din urma), a fost preluat de la Joshua Reynolds, pictorul ; pe de alta parte, faptul ca pe linga adagiul in sine, de inspiratie vadit clasica, la Keats se regaseste si urna pomenita in Threnos, e , nu numai pentru oportunisti, an occasion too good to pass up… Exista, insa, dovezi certe ca Shakespeare a fost obiectul (vai!!!) studioseniei lui Keats, care a si lansat ideea ca bardul de pe Avon e un exemplu de “negative capability” (the ability to contemplate the world without the desire to try and reconcile contradictory aspects or fit it into closed and rational systems).
In ce priveste jocul “Augustinian” imi vine a zice, in schmekereasca: Est rebus (a se citi anagrama) in motus (mentis)…
Rândul 7: Shakespeare.
Stimate domnule StPaul, vă mulţumesc pentru răspuns şi mult mă bucur că al meu (cam în doi peri) nu v-a, pe cât se pare, supărat.
*
Apropo de „Beauty is truth, truth beauty…”, o cvasi-aceeaşi apropiere între ele face şi Ştefan Aug. Doinaş, într-o poezie ce începe cu (transcriu din amintire): „Ah, zice cummings, viaţa are barbă!/ Hai să i-o radem…” ş.a.m.d., şi se încheie cu triada (nu binomul): „O, dragostea, frumseţea, adevărul!/ Dar nu-i nimic: le creşte iarăşi părul.”
Registrul poeziei e unul humoristic, dar Frumuseţea (sau frum’seţea, ca la Blaga) şi Adevărul adiacent ne pun pe gânduri…
Dacă aş fi (dar, din păcate, nu sunt) Borges, aş putea spune cam aşa: nu-i foarte sigur că John Keats a cunoscut acest (în ambele-nţelesuri, obscur) poem de Shakespeare, – lăsându-se înrâurit de el; e, sigur, însă, că John Keats l-a anticipat, printr-un efect retroactiv, pe Skakespeare.
*
Are dreptate specialistul (sau, dacă ţineţi, „specialistul”) să-l propună,-n loc de „ce”, pe „cine”, în măsura-n care adevărul („veritas”) e o persoană vie, iar nu o abstracţiune, e chiar Isus Christos…
Or (după, zic unii, Sfântul Augustin), acest răspuns îi este implicit stupefactei întrebări a lui Pilat, – anagrama lui „Quid est veritas?” (Ioan, 18, 38) fiind (dar numai în limba interogatoriului, latina) „Est vir qui adest”, adică „E omul ce-ţi stă-n faţă”: „Eu”.
(Cf. şi [tot în Evanghelia după Ioan, 14, 6]: „Ego sum via, veritas et vita”.)
*
Deoarece anagrama amintită nu-i cu putinţă decât în latină, înseamnă că Procuratorul Iudeii şi Isus din Nazaret ar fi vorbit în limba lui Pilat, – fie şi dacă el, ca membru al protipendadei Romei, va fi preferat, pesemne, greaca…. Dumnezeu ştie!?
@lucid
Stimate domn, cred ca nici macar nu e o logica exclusiv poezesca a admite ca daca a=b (b=a) reshpective, Beauty = Truth, si daca c=b (Uritul = Adevar) atunci si c=a…
domnului Serban Foarta
Nici in vis nu as fi suspectat ca Parintele ar fi nutrit aplecari catre comparativism didactic (in mare, slujba administrativa…); totusi, pentru cel locuit de –sau locuind in- poesie, alaturarea versurilor respective ale lui Shakespeare si Keats (in ordinea inversa a accesului, in general, la ele) s-ar putea prezenta in chip de cestiune de filiatie , mai raspicat, de identitate. Ascuma, ca sa nu-l asupresc pe comparatist, putem (sau nu) cadea de-acord ca, de exemplu, ar putea “administra creativ” duo-ul miscindu-l spre trio prin asocierea , mettons, versurilor expirantului n/Nonno din Noaptea Iguanei. Asa se poate depasi administrativul.
NB. Un specialist (se poate si intre ghilimele) mi-au fost zicind ca intrebarea Ponticului nu fusese corect/inspirat formulata. Raspunsul ar fi fost evident daca ea ar fi sunat : Quis est veritas?
Adevarata traducere a marei poezii (cea care declanseaza catharsis-ul in cititor) este re-scrierea (in sens scriitoricesc) a acesteia, o re-creare, o noua creatie. De aceea sunt asa de putini adevarati traducatori de poezie. Ca sa fii un adevarat traducator de poezie e necesar sa fii un adevarat poet? Plecand de la cazurile lui Alexandru Phillippide, al lui Lucian Blaga sau al Domniei-voastre s-ar raspunde da. Asta-seara mi-a iesit in cale o recenta re-editare a traducerii din 1969 a creatiei post-Verlaine a negustorului de arme din Abisinia facuta de Argintescu-Amza. Intamplator, copil fiind, l-am cunoscut pe A-A, stra-matusile mele fiind prietene cu soacra dumisale, d-na colonel Ionescu – mama Ginei, in a carei frumoasa casa din Uranus langa amplasamentul de dinainte de 1977 al Statuii pompierilor locuiau cu totii. A-A m-a impresionat prin favoritii si mustata sa parca din alt veac – ulterior am realizat ca semana cu Dali. Traducerea din Rimbaud e impecabila, desi A-A nu era un poet, mai ales cele cateva poezii presarate in Anotimpul („rastimpul” traduce A-A) petrecut in infermul era sa zic „conjugal”. Sunt curios, maestre: v-atzi incercat condeiul pe
Ô saisons, ô châteaux,
Quelle âme est sans défaut ?
Si daca da, cum interpretati ‘cocosul galic”? Razbunare poetica pe atentator?
Pontius Pilat: Quid est veritas?
Făcând abstracţie, deocamdată, de problema (pe care mi se pare că o puneţi) a echivalenţei fără rest dintre Adevăr şi Frumuseţe, – trebuie să vă spun că versurile următoare:
„Frumuseţea este făr’
Adevăr şi-un adevăr
Fără ea-i neadevăr”,
nu le traduc (cum ar putea s-o facă?!) pe acestea:
„Beauty is truh, truth beauty…”
Punctele de suspensie indică faptul că fraza continuă (în acest fel):
„… that is all
Ye know on earth, and all ye need to know.”
Or, distihul respectiv provine din „Ode On A Grecian Urn”, faimoasa poezie a lui Keats.
Cât despre cele trei versuri (pe care le citaţi):
„Frumuseţea este făr’
Adevăr şi-un adevăr
Fără ea-i neadevăr”,
ele sunt echivalentul („liber”, adică aproximativ) al acestei strofe din „The Phoenix and the Turtle”:
„Truth may seem, but cannot be;
Beauty brag, but ‘t is not she;
Truth and beauty buried be.”
Fie şi dacă versul ultimp pare omis de tălmăcirea mea, el se regăseşte, dacă vreţi, în a II-a strofă a bocetului („threnos”):
„Cuib, Finìcsu,-n moarte,-şi face,
Glasul Turturelei tace
În vecia-n care zace”.
Adică, în original:
„Death is now the phoenix’ nest;
And the turtle’s loyal breast
To eternity doth rest”.
Închei printr-un „precept” al meu privind traducerile (de, mai cu seamă, poezie): fidelitatea nu e obedienţă!
Fata morgana, cantecul sirenelor sunt adevaruri sau ne-adevaruri? „Ce este adevarul?” – nici pana azii nu s-a raspuns.
Adevarul crud este „frumos”?
Frumuseţea este făr’
Adevăr şi-un adevăr
Fără ea-i neadevăr.
ca traducere pentru: Beauty is truth, truth beauty
merge mult mai departe, intr-un fel negand existenta adevarurilor „urate”.
Fireşte că Ionathan X Uranus fusese un avangardist (à la Urmuz), – fie şi doar unul à contrecoeur…
Numai că Al. Paleologu exagera, adesea, în exces, – de dragul câte unui paradox (epatant la modul salonard).
Beauty is truth, truth beauty, – that is all
Ye know on earth, and all ye need to know.
*
Cf. şi Pierre-Jean Jouve, „Thrène” („MELODRAME, Phénix et Colombe de Shakespeare”):
Beauté, vérité, rareté,
Grâce en toute simplicité
Ici en cendres enfermées…
*
N. B.
Părintele Mihail nu era profesor de literatură comparată!
Am tălmăcit „The Phoenix & the Turtle” cu gândul la Părintele Mihail, – căruia n-am să i-o citesc nicicând…
Nu e o piesă, e o poezie; una dintre cele mai absconse (şi mai atipice?) ale lui Shakespeare. O fie şi sumară exegeză ar lua mult prea mult spaţiu… Prefere să o transcriu într-o transpunere a mea:
PHŒNIXUL & COLUMBA
Sune pasărea din turla
Singuraticului pom
Arăbesc; şi, cast sodom,
Zburătoarele la surla-i
Să se-adune, – minus tu
Vestitor de rău, sol josnic
Al Potrivnicului dosnic,
Ce,-aici, n-ai niciun atu.
Fără doar vultùrul, rege
Peste păsări, – niciun rostru
Hrăpăreţ; prohodul nostru
Să decurgă după lege.
Preot în sfânt alb stihar
Fie lebăda ce-şi simte
Moartea şi nu se dezminte, –
Altfel, slujba n-are har.
Iar tu corb bătrân cât trei
Vieţi de om, cu-odrasle negre, –
Printre vocile funebre
Du-te, locul să ţi-l iei.
Cântecul începe-acum:
Mort – amorul, şi credinţa,
Phoenix şi Columbă, fi’nţa-şi
Mistuie-n acelaşi scrum.
Într-atât de dragi şi-au fost
Unul altuia,-n unimea
Dragostei, că,-n ei, doimea
Îşi pierduse tâlc şi rost.
Inimi neaceleaşi, dar
Într-o singură bătaie,
Zborul lor când se-ntretaie
Dându-şi-le,-atunci, în dar.
Într-atâta de înalt
Le era amoru,-ncât
Ambii nu-şi erau decât
Unul bunul celuilalt.
Dincolo de-avere, bunu’
Unul altuia fiind,
Nu se vor mai fi numind,
Amândoi, nici doi, nici unu.
Noimei făr-de-noima-i pare
Lege când se-ntrepătrunde
Sinea cu-altă sine, – unde
Loc nesinea nu mai are,
Şi exclamă: „Doar nebunul
Are,-n dragoste, dreptate,
Sufletele depărtate
Se îmbină şi fac unul.”
După care-un bocet face
Despre Phoenix şi Columbă,
Stea iubirii fără umbră, –
Odihnească-se în pace!
T h r e n o s
Frumuseţe,-n ceas postum,
Adevăr şi Har, de-acum
Zac aici schimbate-n scrum.
Cuib, Finìcsu,-n moarte,-şi face,
Glasul Turturelei tace
În vecia-n care zace.
Dacă n-au vrut a fi plodnici,
Nu e că erau nerodnici,
Ci că fost-au caşti logodnici.
Frumuseţea este făr’
Adevăr şi-un adevăr
Fără ea-i neadevăr.
Cei frumoşi, cei fără urmă
De sluţenie, lângă urnă,
Nalţe-o rugă taciturnă.
Domnule Șerban Foarță,
Convențional, a trecut un secol de la primele manifestări avangardiste. Dacă le privim estetic, ele sunt expresia radicală a crizei modernității, expresie manierist continuată cu nenumăratele experimentalisme postbelice. Am așezat sub semnul experimentalismului și avangarda interbelică, chiar dacă aceasta avea, neîndoielnic, și motivații politice. Este un fapt istoric șubrezirea coerenței lumii în percepția modernilor, războaiele mondiale și totalitarismele fiind probe irefutabile în acest sens. Artiștii, seismografe ale lumii în care trăiesc, intuiesc mai bine proporțiile dezastrului, daimon-ul interior inducându-le, spre propria protecție – sau rătăcire? – , auto-catharsis-ul. De la un punct încolo, raționalizarea iraționalului este imposibilă ori chiar inutilă. Când nu ai la dispoziție nici supapa credinței, nici pe aceea a creației, băltirea în cantitativ devine singura opțiune. Iluziile pe care modernitatea i le-a cultivat omului, mai mult decât oricând în trecut, îi evidențiază acestuia fragilitatea tragică. Vine și neurobiologia și pune sub semnul întrebării liberul arbitru, și-atunci ,,Lăcrimarea Minții”, postulată de către Părintele Mihail, apare ca soluție terapeutică, dincolo de întemeierea sa teologică…
De zeci de ani buni am avut ocazia de a intilni titlul shakespeareian doar deschizind editia “biblica” (adica integrala) a Lebedei avoneze, la un moment ori altul (prilej ce se rareste pe masura ce se micesc literele…). Nu ma mir atit ca Parintele va fi indragit “schitsa ornitologica”, nu stiu insa de va fi ajuns prin ea la un alt bard albionez. Am pregatit cindva poezia ca arma secreta pentru un oral ce n-a mai fost, victima (fericita, dupa cite mi-am dat seama) a ajuns asistentul de la seminar… Atunci am facut, fara sa stiu ca exista intertextualism (la vremi cind, totusi, existau termeni ca motiv, tema -cu sau fara variatiuni-, pastisa, parodie, inspirat de…) descoperirea ca antica urna a lui Keats venea, mai mult decit probabil, din
“Beauty, truth, and rarity,/Grace in all simplicity…” .Iac-asa se deseneaza arcuri (de nu vor fi fiind arce) in timp (care trece, trece, si dintr-al nost’ trece)…
Judicioase, inspirate rânduri/gânduri, stimate domnule Ontelus…
Cât despre „experimentalismul avangardist” a lui Ionatan X Uranus, el este pus sub semnul întrebării de către Alexandru Paleologu (cf., „Cuvânt înainte” la „Calendarul incendiat”, pp. 14-15):
„… Mihail Avramescu nu putea fi aşa ceva [avangardist adică]: avangardismul e antitradiţional, distrugător deliberat al ‘culturii’ şi de o mediocră iconoclastie, fără altă finalitate decât epatarea. De altminteri, nici un avangardist cu adevărat inteligent şi înzestrat nu a rămas mai departe prosteşte avangardist. Lista foştilor avangardişti deveniţi ulterior mari creatori e plină de nume glorioase: singurul exemplu la care recurg e Tristan Tzara, cu L’HOMME APPROXIMATIF, o capodoperă.”
M-as bucura sa stiu mai multe despre aceasta lucrare a lui Shakespeare, The Phoenix & the Turtle. E vorba de o piesa?
N-am auzit pana acum de ea… Poate aveti amabilitatea sa-mi
raspundeti!
….ale Damascului diferite, maestre Foartza. Cred ca Parintele Avramescu nu a cunoscut experienta carcerala care l-a „format” pe Monahul Nicolae in fratzie si intelegere a semenilor. Parintele Avramescu pare mai apropiat de modelul paulin.
Imi amintesc de o „stranie” reactie a lui Iosif Sava, om de o deosebita cultura si deschidere omeneasca, care, intrebat intr-o Serata TV de un invitat despre Steinhardt a refuzat sa discute despre cineva care a abandonat credinta parintilor si inaintasilor sai. Iar Iosif Sava era foarte mandru de vechimea stramosilor sai in Moldova – n-au venit de o suta de ani, ci sunt aici de patru sute spunea el.. E totusi ceva eroic, fiind generatoare de multa suferinta, parasirea-convertirea Credintelor.
Este un privilegiu al Providenţei acela de a întâlni oameni precum acest Părinte Mihail. Coroborând cele două părţi ale evocării cu informaţiile furnizate de realitatea virtuală a web-ului, înţelegi mai bine cât de ziditoare sunt întâlnirile faţă către faţă. Majoritatea intelectualilor ar găsi incompatibile opera dostoievskiană şi experimentalismul avangardist, fapt infirmat de către acest extraordinar om. Auto-exilul la Jimbolia, underground-ul cultural asumat, textele baroc-iniţiatice confirmă unitatea spiritualităţii omeneşti, care, pentru a analiza, separă autist simbologia culturală de aceea duhovnicească. Sinteza realizată de viaţa şi opera acestui om arată, pentru cine vrea să înţeleagă, că uneori aparenţa de eclectism ascunde, misterios-izbăvitor puritatea esenţelor originare, formele simbolice pe care, analogic, Realitatea, în diversele-i chipuri, ni le pune la dispoziţie; fără ca noi, cel mai adesea, să fim pregătiţi să le vedem, deşi le întrevedem şi, când suntem avertizaţi, le prevedem… Iar când le revedem, suntem aceiaşi, dar totuşi alţii…
Cât despre inocentul Sfânt Florian, statuia sa din centrul Jimboliei de pe vremuri (de acum 40 de ani, adică, – astăzi, nemaiştiind nimic de ea), Părintele, nu eu, o lua peste picior, şi verbalmente, şi în scris (cf. \”Calendarul incendiat\”, pp. 53-56); Patronul pompierilor, statufiat în inima Jimboliei, reprezentând, după Ionathan X Uranus,
calapodul pompieristic însuşi.
Ceea ce spuneţi despre casa parohială (în care locuia perechea Avramescu) e, din păcate, prea adevărat, – cu corectivul că, pe lângă cele două încăperi, mai exista şi un antreu.
Construită pe la 1900, camerele îi erau spaţioase, tavanele şi uşile, înalte, – ceea ce sporea impresia de goliciune/”golătate” a reşedinţei celor doi.
Apa era cărată,-ntr-adevăr, cu găleata, de la colţul străzii, de către Doamna Sabina, la nevoie, – când nu de către nu mai ştiu ce „om de casă” (şi de suflet) al inenarabilului cuplu.
Pentru Părintele (dar, prin ricoşeu, şi pentru preadelicata-i Doamnă), Jimbolia va fi fost un loc de îndelungă penitenţă.
„Misterele”, în viaţa celui mai straniu preot din câţi am cunoscut, erau nu chiar puţine; şi n-ar fi rău să recitiţi „Jurnalul fericirii”, – în care Părintele apare în, parcă, două rânduri, privit de Nicolae Steinhardt (pe atunci – în anii ’50 – neconvertit la creştinism) cu oarecare reticenţă.
Nicolaus Monachus şi Părintele Mihail erau, de altfel, foarte diferiţi…
Cel dintâi, înclinat, pare-se, spre ecumenism şi indulgenţă; al doilea, trecut, ca şi Eliade, cu care fusese prieten, prin experienţe iniţiatice diverse, era, în ultimii săi ani de viaţă, şi ca preot, şi ca doctrinar, un inflexibil pravoslavnic, un ortodox frizând, dar fără bigotisme, un fundamentalism atenuat numai, la răstimpuri, de irezistibilu-i humor.
Voi reveni…
„Obiecţiile” dvs comportă un răspuns mai complex, pe care am să vi-l dau, cred, mâine.
Intamplator am dat ieri intr-un anticariat de o carte editata de Compania cuprinzand textele de avangarda (1926-32) ale Parintelui inca ne-hirotonisit atunci. Cartea are cateva fotografii inclusiv a casei jimboliene – str. Tudor Vladimirescu 17, locuinta FARA CANALIZARE, apa fiind adusa de la o cismea aflata la 200 m, doar cu doua camere. Cumplite conditii, total contrastante cu permanentul zambet bland al Parintelui din fotografii.
Din textele „preistorice” am retinut nemaipomenita semnatura de pe o scrisoare: Contele Asfalt, fost tramvai pe linia 15 la STB si statuie in Olimp.
Cred ca jimbologia (tot o simbologie poate) Sf. Florian e „pompieristica”, jimbolienii fiind pompieri cu traditie istorica.
Desi am si eu vreo doua volume maro sadoveniene, marturisesc ca am citit cu placere in anii 70 Kimonoul lui V E (si acum il am partial in minte, pe cand Insir-te margarite…..).
Sper sa-mi fac timp in weekend sa revin.