Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
De ce avem nevoie de lecturile Ioanei Em. Petrescu
- 20-02-2015
- Nr. 760
-
Adrian TUDURACHI
- ISTORIE CULTURALĂ
- 4 Comentarii
Există un text din 1985, intitulat Mutaţiile conceptului de critică (1.), în care Ioana Em. Petrescu vorbeşte despre generaţia afirmată după anii ’60. Cei pe care îi menţionează sînt critici care au debutat în atmosfera de liberalizare din deceniul şapte (Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Marin Mincu, Eugen Simion, Mircea Martin, Mircea Iorgulescu, Liviu Petrescu, Dana Dumitriu, Eugen Negrici etc.), critici mai vechi care au găsit în noile condiţii politice ocazia unei relansări a carierei (Edgar Papu, Ion Vlad) sau critici tineri care s-au format în atmosfera de emulaţie de la sfîrşitul anilor ’70 (Al. Cistelecan, Th. Codreanu). Momentul în care Ioana Em. Petrescu făcea acest bilanţ nu era întîmplător. La mijlocul anilor ’80, principalii reprezentanţi ai generaţiei trecuseră de patruzeci de ani, scriseseră deja marile cărţi, fuseseră recunoscuţi ca autorităţi – era o poveste „de succes“ a literaturii române. Interesant e că, în centrul acestei reinvenţii reuşite a culturii critice, nu stă nici critica actualităţii, nici importul de metodologie atît de important după 1960, ci „reconsiderarea clasicilor“. Ioana Em. Petrescu face portretul unei generaţii care nu numai că a scris enorm despre scriitorii canonici ai modernităţii româneşti, ci, mai mult, s-a legitimat prin asemenea gesturi. Cei mai autoritari critici ai […]
Doamna Carmen Mușat are dreptate, acest text ridică o problemă pe care postmodernitatea relativistă o desconsideră principial: actualitatea clasicilor, și nu una retorică, scorțoasă, ipocrită, așa cum prea adesea se prezintă spațiul public contemporan, ci legitimitatea mereu chestionabilă și confirmată a autorilor canonici de literatură. Și, în acest caz, lucrurile accentuează melancolia reflexivului și minimalizează eventualele scrupule ale pragmaticului: ritmul trepidant în care trăim și suntem trăiți de către neant estompează ierarhiile, criteriile, mentalitățile rezonabile, încurajând implicit și explicit arbitrariul, subiectivitatea, găștile. D. Cantemir și I. Budai-Deleanu, I. Heliade-Rădulescu și V. Alecsandri, M. Eminescu și I.L. Caragiale, T. Arghezi și M. Sadoveanu, M. Preda și N. Stănescu, pentru a pomeni câte doi canonici ai medievalității, pașoptismului, junimismului, interbelicului și, respectiv, postbelicului ne mai spun ceva esențial despre noi, ca oameni sau, în elanul deconstructivist, îi ignorăm deliberat?… Evident, reconsiderarea fundamentală a ceea ce G. Genette numea ,,literaritate condițională” agită întrucâtva plăcile tectonice ale lucrurilor până deunăzi aproape unanim consacrate, dar oare asta poate merge până la a desființa complet vechile ierarhii?… Este, totuși, aproape sigur că minimalizarea graniței dintre artă și kitsch, pe de o parte, și atotputernicia financiarului, pe de altă parte sapă inexorabil la temelia oricărui lucru consacrat, întru celebrarea umorii și dizidența candorii intelectuale…
E un text interesant si util care incearca sa identifice si sa explice legatura dintre doua momente din evolutia culturala si literara a românilor. Mi-as dori ca aceasta problematica sa-si gaseasca loc mai des in Observator cultural.
Excelent articolul lui Adrian Tudurachi! Ideile puse aici în discuţie ar merita o amplă dezbatere în lumea noastră culturală, atît de centrată pe efemer şi de incapabilă (cel puţin aparent) să regîndească statutul literaturii în lumea contemporană, raporturile dintre literatură şi lume şi „utilitatea clasicilor”. Felicitări, Adrian Tudurachi, sper ca ecourile acestui text să nu întîrzie să apară.
Ati adus în discuţie într-adevăr o temă esenţială a studiului literaturii, domnule Tudorachi! Felicitări! În învăţământ aceste aspecte sunt şi mai presante, mai ales de când cu finalităţile axate pe competenţe! E greu să renunţăm la moştenirea culturală, dar nu mai poate fi \”predată\” ca acum patruzeci de ani!