Metamorfozele oraşului – peisaj emoţional în proza Gabrielei Adameşteanu

Imaginea fragmentară a oraşului scapă limitelor privirii, la fel cum peisajul extraurban se sustrăgea oricărei determinări clare, coerente, amăgind mereu privitorul cu promisiunea depărtării. Între limitele oraşului, însă, peisajul e unul dinamic, se mişcă, iar viteza care traversează spaţiul urban face ca peisajul să se multiplice, aşa încît aceeaşi realitate obiectivă să aibă mai multe reprezentări  (1.) Imaginea oraşului presupune, prin urmare, subiectivitate (privirea este cea care creează peisajul, în funcţie de o serie de factori de ordin emoţional, ce ţin de memorie, experienţa personală, cultură etc.), dar şi realitatea obiectivă, de la care pleacă privirea în construirea peisajului, şi totodată un caracter fragmentar, ce determină o percepţie diseminată, a unor elemente diferite puse însă într-o relaţie de interdependenţă  (2.) Peisajul urban, sauhiperpeisajul, cum l-au numit unii teoreticieni  (3.), presupune, în acelaşi timp, multitudinea de peisaje pe care le percepem, luate separat, dar şi palimpsestul pe care-l creează orice aglomerare urbană, de clădiri, monumente, scuaruri, parcuri etc., străbătută de mijloace de locomoţie şi purtătoare de diferite tipuri de mesaj, de la semnale luminoase, afişe, reclame la graffiti etc. Fiecare dintre acestea sînt însă obiecte spaţio-temporale provenind din trecuturi diferite sau, altfel spus, obiecte încărcate cu conţinut temporal, căruia spaţiul îi […]