TANDEM. Faţă-n faţă
- 13-03-2015
- Nr. 763
-
Tudor BANUŞ
- Rubrici
- 19 Comentarii
Faţă-n faţă Pe-aici îşi avusese propriul heim, „căminul, cuibu“,-adică, şi Georg Heym, ce aştepta cum, mai tîrziu, un alt poet*, ca maldărul de sur asfalt, beton şi fier: cetatea ne-mai-vatră, să-şi, vai, ridice labele de piatră şi, cu pas greu, s-o ia din loc, iar zidul să-şi fie dintr-o dată propriul idol, – tot fumegaiul hornurilor, sie tămîie grea şi doldora să-i fie; iar vara, cînd mai fumegă doar coşu’ uzinelor, în asfinţitul roşu, roşu-i şi pîntecele lacom al colosului din stirpea lui Baal**. Altminteri, astăzi, zeu-aduce bine cu fagurele şuielor albine nutrite cu nectar de azaleea. Sub talpa-i grea se zguduie aleea, căci o alee şubredă e, pentru Măria-Sa, un bulevard din centru, o zdravănă şosea… Mai toţi se tem că arătarea poate fi Golem, ce-i pricină a unei panici crunte. Un singur ins e gata să înfrunte odrasla lucifericei mecanici: cel dincolo de temeri, spaime, panici. ––––––––––– * Al. Philippide, Cîntec de noapte. ** Cf. Georg Heym, Der Gott der Stadt : „Vom Abend glänzt der rote Bauch dem Baal…“
În @ Daniel StPaul, ultimul rând: nu „du”, ci „de cerf volant”!
Stimate domnule Daniel StPaul, vă mulţumesc pentru Fauré: Aveţi dreptate: e, muzical vorbind, puţin prea explicit.
Tălmăcirea, bineînţeles, n-am făcut-o „de manière extemporanée”; dar, într-un fel, – o spun fără trufie -aş fi putut s-o fac („Piei, Dimone!” rămând astfel o injoncţiune, la rigoare, în vigoare).
Regret că tehnica precară a aşezării comentariilor în pagini nu ţine seamă de formatul grafic al textelor, aici, transcrise, – drept care trebuie să-mi iau adio de la „le beau losange du cerf volant”!
Ce inseamna perceptia subiectiva: am scris comentariul in timp ce urmaream pe net evolutia nebuniei de la Muzeul Bardo. Ma gandisem sa bifez anul acesta si Tunisia iar, pe langa Carthago, muzeul era popas obligatoriu macar pentru mozaicurile romane. De aici si „viziunea” djinilor navalind in Europa. Pacat de frumusetile lumii araba la care actuala eruptie de nebunie ne interzice pas cu pas accesul. O fi corectitudine politica dar eu tot cred ca una din „cheile” avantului islamist de azi este un nenorocit trecut colonial. Daca ramaneau la Tartarin vanand lei si nu ajungeau la La Bataille d’Alger poate ca frantzuzii nu mai erau astazi decapitati prin Sahara. chit ca erau petrolisti sau turisti.
Paranteza: ca va stiu cinefil, revad mereu cu placere Batalia lui Gillo P, Intamplator l-am cunoscut ca student si am dat mana cu Bruno P, fratele mai mare, celebrul defector in URSS cand cu bomba atomica. Lumea era nebuna, nebuna, nebuna si acum 60-50 de ani.
@lucid
Stimate domn, nu ca nu s-ar potrivi, à la rigueur, cele “coloniale” contextului hugolian; personal, ma cam spariu de atita corectitudine (hmmm), e ceea ce ma speria, pe vremi, la “istoria literara” a unui Anixt ori in productia unui Vitner . Mie Les Djinns imi evoca mai degraba, daca e sa intru in istoric, un/o haboob (tempesta, uragan de nasip). E tulburator, imi pare, cum descrierea stiintifica a fazelor fenomenului (reptation-saltation-diffusion/suspension) se aliniaza crescendo-ului poezesc .Ah, si, daca bagam de seama, subiectul liric in poema e un arab (ori macar musulman)
domnului Serban Foarta
Incerc sa le iau pe rind:
-cum e relativ usor de banuit, nu stiu daca ma pot lauda ca imi plac Les Djinns (a fost ceva mai mult decit placere intr-o poveste cu o …Djinna dar…) e cert insa ca , dus de mina de Mama si de doamna Lia L., paix à leurs âmes , am indragit muzica(litatea) “spectrala” pe stihuri tocmita cre-scenduta (si de-) pe intinderea “lor” si am ramas cu dragostea asta; intimplator, ecouri din ea s-au regasit in punerea in miscare ce o facui artei d-lui Banus.
-ca si in alte rinduri, a fost o bucurie sa reascult melodia originala translata in graiul nostru de dumneavoastra; mi-e teama sa folosesc formula aceea, demonizata acum, pentru ca demonetizata in vremile de aur (stiti ,cu mindria patr……), in fatsa deplinatatii si maiestriei sonului strain pe limba noastra pus, pentru ca, pe-aici, rar imi sint date, in “marile” idiomuri in care m-am mutat, ocaziile de a ma minuna de calitatea traducerilor. Merci de ofranda si va rog sa ma linistiti spunindu-mi ca ati “scos” translarea din “transloteca” si nu ati facut-o de manière extemporanée (situatie, asta din urma, ce m-ar obliga sa va adaug numele in catalogul demonologic personal…) . A propos, Borges, in bestiaru-i (Libro de los seres imaginarios) face un cuminte pandant vulgarizant (Los Yinn, p.58) poemei lui Hugo. Nu sint, insa, prea fericit cu versiunea muzicala pe care junele Fauré le-a dat-o Djinn-ilor junelui Hugo. Ambii sint accesibili pe net. (mai jos, link-uri). In tot cazul, simetric asezata originaluilui, translarea dumneavoastra ar implini un beau losange de cerf volant .
Fauré-Les djinns
https://www.youtube.com/watch?v=hxWfZCQzUAM
Bestiaire Borges
http://biblio3.url.edu.gt/Libros/borges/imaginarios.pdf
Domnule „lucid”, Les Djinns este un text ce face parte din volumul junelui Victor Hugo, Les Orientales (publicat, parcă, în 1829). Poetul, el, ca şi Lord Byron, ca şi Shelley ş.a.m.d., e un înflăcărat filoelen şi, implicit, un antiotoman. „Antiotomanismu”-i propriu, dacă vreţi, nu-i, însă, şi unul antimusulman…
Exotismul magrebin, să zicem, îi e drag ca şi lui Delacroix.
La noi, unui Bolintineanu, bunăoară, turcimea n-are cum a-i fi pe plac („Mulţi se varsă turcii pe acest pământ…”), ceea ce nu-l împiedică s-o cânte şi s-o adore pe Esme.
P.S. Regret, în rest, că trebuie să nu fiu de acord cu, între altele, „madame la Republique” şi „merde-ul algerian”, – nu pentru că aş fi republican (nu sunt!) sau aş simpatiza cu O.A.S.-ul (după mai bine de 50 de ani!), dar pentru că… nu se face!
Traducerea-mi este fidelă, fără să fie obedientă…
Fascinante atat poezia cat si transpunerea sa in romaneste. In 1827 se declansa criza francezo-algeriana care se va solda in 1830 cu prima colonie franceza de tip modern (cum a reusit sa iasa din „merde”-ul algerian madame la Republique in 1960 e altceva). Versurile nu prea arata o simpatie exagerata fata de arabi, chit ca Hugo probabil cunostea mie-una noptile si poveste cu duhul din lampa lui Aladin. Am citit undeva ca totusi de la un oarecare pro-colonialism Hugo a evoluat spre o distantare morala, asteptata de la creatorul lui Cosette et co.
Sa fi avut Hugo premonitia islamistilor atacandu-i Franta?
Pentru că dlui Daniel StPaul îi place, pe cât cred, poema lui Hugo, Les Djinns, din care a citat câteva rânduri, – mă bucur s-o transcriu, mai jos, pe toată,în tălmăcire proprie…
Nu fără să adaug, totuşi, că virtuozităţile formale sunt/par a fi un antidot, pentru poetul amintit, al unui retorism funciar, tehnica, în care excelează, scutindu-l de tapajul baricadei şi de peroraţia de tribună, – ca, bunăoară, această cvasi-caligramă de forma unui romb trunchiat (cum va fi scris şi, între alţii, Dylan Thomas, autor, el, şi de texte ce amintesc clepsidra).
Străzi sumbre,
În port;
Vagi umbre,
În fort;
Somn mare,
Pe mare
Şi-n zare;
Ceas mort.
Prin alboarea
Fără stea,
Trece boarea
Nopţii, grea;
Şesu-l taie-n
Zbor de gaie
Cu-o văpaie
După ea.
Voce mai naltă,
De zurgălău;
Gnomii ce saltă-n
Clinchetul său,
Cu siluete
De giruete, –
Fac piruete-n
Aburul rău.
Sunetele,-n clocot,
Îs, acum, sodom;
Parcă bate clopot
De satanic dom;
Vuiet ca de ape
De prin mari vârtoape,
Năboind pe-aproape,
Dar cu glas de om.
Rumorii sepulcrale
A djinnilor, e-n van
Să i te-ascunzi din cale,
Să-ţi cauţi paravan;
Lumina ţi se stinge,
O umbră te atinge
Şi, lungă, se prelinge
Pe ziduri şi tavan.
Doamne, hărmălaia şuie
E a demonilor treji;
Ea, din ramura de tuie,
Face un nevrednic vrej;
Strania liotă avidă
Zboară,-n străvezimea vidă,
Ca o negură lividă
În scăpărător vârtej.
Se-apropie pas cu pas! Închideţi
Ferestrele de către drum!
De-acuma,-i greu să mai desfideţi
Diavolii ce vin, duium,
Şi-au să vă-ntunece oglinda,
Să vă despice,-n două, grinda,
Să zgâlţâie de uşă,-n tinda
În care n-ai să ieşi, acum.
Lugubru urlet al oştirii negre
Ce,-aici, răzbate din adânc de iad;
Vacarm de temelii nemaiintegre
Şi uruit de ziduri care cad;
Clădirea toată e un jalnic vaier,
Olanele i-s frunze care,-n aer,
Zburătăcesc de-a valma, într-un caier
De praf, în voia vântului nomad.
Profetule, vântoasei crunte
De-i pui o stavilă şi-o-nchei,
Jur să-mi înclin pleşuva frunte
În inima unei moschei, –
Întâia care-mi iese-n cale!
Opreşte,-n pragul casei Tale,
Puhoiul hoardelor fatale
Ce zgreapţănă geamlâcul ei.
Au trecut! – Năluca morţii
Se topeşte ca un nor;
Nu-ţi mai stau naintea porţii,
Ciocănind, în ea, de zor;
Lanţuri zornăie-n văzduhul
Cel prin care trece duhul
Groazei; freamătă, ca stuhul,
Arborii, în urma lor.
I-auzi tot mai departe,
Mai tulbure, mai stins,
Ca foşnetul aparte,
În verdele întins,
Al fragedei lăcuste
Pe firul ierbii-nguste;
Sau ca al ploii fruste
Pe caldarâmu-ncins.
Vagile silabe
De verset arab,
Sună tot mai slabe-n
Suflul nopţii, slab,
Pe mari plăji de aur
Unde,-ntr-un tezaur
Calp, copilul màur
Crede-se nabab.
Gloata funebră,
Dusă de vânt,
Intră-n tenebră
Fără cuvânt…
Murmur de unde
Reci şi afunde, –
Glas ce răspunde
Ca din pământ.
E cum bate
Pânza,-n port;
Cum se zbate
Briza,-n cort;
Sau cum cântă
Şi-i descântă
O preasfântă
Unui mort.
E noapte,
Meleag
De şoapte
’Ntr-un cheag
De-alboare, –
O boare
Ce moare
În vag.
(28 august 1828)
Unora le place ginul; altora, Les Djinns : – )
Mulţumesc pentru comentarii.
Domnule Șerban Foarță,
Nu voi obosi mulțumindu-vă pentru cuvintele frumoase pe care mi le adresați… Deși gust ,,metamorfozele vampirului”, baudelaire-ian imortalizate, așa cum o face orice modern care se cunoaște și se respectă, astfel încât gestionez relativ eficient transferul vitalității în iluzii, totuși sufletul mi se regăsește mai degrabă în succesiunea Ulise-Don Quijote-Dionis-Alioșa Karamazov-Hans Castorp-Josef K. Cu alte cuvinte, orice pulsiune m-ar consuma, în final ,,melancolic cornul sună”…
Privind grafica “politica” de-aci, ma duce gindul inapoi la covers de hebdomadare transatlantice cu un idiomatic artistic inrudit (pentru ca, nu-iI asa, national-universal in paternitate). In fine. Ma minuneaza cite un aspect al raportului dintre palierele temporale: te poti rafui cu trecutul, ba si cu prezentul , dar cind e sa consideri viitorul, te trezesti vizionar ori profetic(varianta optimista…). La vremea cind nu era inca absurdist preeminent ci doar negativist, connationalul nostru (pe jumatate, sau cam asa) punea de cite o hugoliada. Trecutul “e bun pentru stomac, rinichi, apendicita si apoteoza”… Minunarea poate fi daca te gindesti ca obiectul (si subiectul) epopeic nu s-a lasat mai prejos si, vizionar-profetic a reintors mingea pe undeva in zona fileului, (cu) prinzindu-ne , vizual-audio, in valmasagul viitorimii, chiar si pe cei stind azi martori Tandemului: Murs, ville,/ Et port/ Asile/De mort,… Il fuit, s’élance, /Puis en cadence/ Sur un pied danse/… L’air est plein d’un bruit de chaînes,(ha! ha! imi vine a zice).. Tout fuit,/ Tout passe/ L’espace/ Efface/ Le bruit etc. Cum ar zice unii: intemporal topicality.
Mă bucur că aţi reprodus din Philippide (poet, cam pe nedrept, trecut la index) întregul catren din care eu voi fi citat ultimul vers.
Cât despre faptul că nu e nimeni „căruia să nu-i fie teamă”, eu nu am afirmat contrariul, ci am vorbit la modul ideal, adică deziderativ.
Fără niciun apropo la „El”, – carele e cu totul altceva (fie şi dacă e şi om).
Fără să vreau să vă flatez, stimate domnule Ontelus, ceea ce constat, de fiecare dată, şi admir în comentariile Dvs, este (de)plinătatea lor: timbrul polifonic, dacă vreţi. un sunet de acord (cvasi)final…
Un singur ins e gata să înfrunte
odrasla lucifericei mecanici:
cel dincolo de temeri, spaime, panici.
Superb spus, dar exista oare cineva caruia sa nu-i fie teama?
Nu va temeti! Greu de urmat indemn in aceasta lume nebuna-nebuna-nebuna chair daca e spus de El.
Dela o vreme insa, plictisite
De larma si din somnul lor trezite,
Marile cladiri zabrelite
Vor ridica labele lor de piatra.
Realizati ce idee de film horror cu Casa boborului calcand in picioare cladirile bucurestene? Ca doar s-a nascut din crunte demolari.
În O lămurire, r. 6, „parţial” (iar nu „arţial”, – se înţelege!).
Siajul-halou al conotațiilor numelor proprii din text pare a fi acela al hybris-ului implicat în construcția civilizației omenești. De aici și inspirata referire din final la temeri și panici, atribute inevitabile ale complexificării istorice moderne. Homo faber realizează ficționalizându-se, astfel că simte o tot mai exagerată nevoie de confirmare, din afară, a propriului rost. Contemplând julesverne-ian monumentalul edificiu, cum arată ilustrația grafică a textului poetic, răspunsul metaforic este pe măsură: o sarabandă a simbolurilor, ,,jocul secund” menține fragilul echilibru dintre materialitate și vid, întru celebrarea vertijului inefabil.
Deoarece, vreme îndelungă, Tandem-urile apăreau în, numai, alb-&-negru, – în alb-&-negru mi le expedia(ză) şi cel căruia-i sunt coautor, anume Tudor Banuş.
Primind desenul în maniera amintită (înainte de a scrie textul), n-am „ghicit” al cărei ţări e tricolorul, ce flutură
în mâinile, unui ins în picaj.
Fiind albastru-galben-roşu, – văd acum că el e-al alei noastre; iar marele oraş tentacular, ce-o ia din loc şi are garda sus, nu-i un oraş, ci o gogeamite de Casă, ce-aduce cu aceea a Poporului (sau cum s-o mai fi chemând).
Trimiterile la expresionism (Georg Heym, arţial şi Philippide) nu sunt, cu toate astea, total inoportune.
Oricum, Tandem-urile viitoare, le voi primi în ambele versiuni: color şi alb-&-negru.