Votul e totul?
Despre alegerile din Marea Britanie
- 14-05-2015
- Nr. 772
-
Cristian PÎRVULESCU
- Editorial
- 2 Comentarii
Deşi pare un „adevăr absolut“ al zilelor noastre, votul nu este echivalent cu democraţia. Iar analiza rezultatelor alegerilor britanice din 7 mai oferă o dovadă în plus. Departe de a fi verdictul ultim al voinţei populare, votul poate segrega tocmai chiar atunci cînd se afirmă că ar operaţionaliza suveranitatea naţională. De aceea, modul de scrutin nu este un simplu instrument, ci punerea în aplicare a unei filozofii politice. Atunci cînd democraţia afirmă că realizează în practică egalitatea (fie ea şi formală) a cetăţenilor, modul de transformare a votrilor în reprezentare (în locuri în Parlament, spre exemplu) probează contrariul. Departe de a fi egali, odată ce alegerile s-au încheiat, cetăţenii se văd împărţiţi în două categorii: „învingătorii“ şi „învinşii“. Unii, cei ce au votat cu partidul cîştigător pot deveni automat mai cetăţeni decît ceilalţi care au votat altfel. Unele sisteme electorale pot modera această situaţie, dar nu o pot anula. Reprezentarea proporţională asigură o reprezentare mai apropiată de preferinţele alegătorilor, dar nici aceasta nu poate garanta egalitatea. Dar măcar încearcă să nu pervertească votul cetăţenilor. De fapt, votul nu face altceva decît să traducă în viaţa politică sistemul concurenţial promovat de economia de piaţă şi să legitimeze spiritul capitalismului. Acolo unde […]
Iată cum le vede prietenul meu Mihai Vasilescu (fost redactor BBC):
„Marea surpriza a acestor alegeri este faptul ca David Cameron si conservatorii au obţinut o majoritate in parlament. Altfel, sondajele preziceau deja ca partidul cu cele mai multe locuri in parlament avea sa fie partidul conservator, ca laburiştii vor pierde multe locuri in Scotia in favoarea SNP si astfel vor rămâne in urma conservatorilor, si ca liberal democraţii vor fi bătuţi rău. Ultimele sondaje de opinie preziceau însă diferenţe foarte mici in procentajele de vot între principalele doua partide: Conservatori 35% – Laburişti 35%. Sondajele preziceau totodată ferm ca nici un partid nu va obţine majoritate. Am verificat înainte de alegeri si la casele de pariuri, fiindcă băieţii ăştia sunt bine informaţi. Şansa pentru o majoritate conservatoare era dată ca 1 la 13, iar şansa unei majorităţi laburiste era data ca 1 la 50, deci si mai mică. Totuşi, un prieten a vrut sa parieze 100 de lire pe majoritate conservatoare, ca să ia 1300 de lire. „Aş paria”, zicea el, „fiindcă lumea minte în aceste sondaje; mulţi nu recunosc ca vor vota cu conservatorii fiindcă asta nu dă bine”. Ei bine, se pare ca aşa a si fost, intr-o oarecare măsura, caci a ieşit cam 37% pentru conservatori si 32% pentru laburişti. S-ar putea afirma ca victoria conservatorilor s-a datorat faptului ca economia merge bine, ca oamenii au vrut continuitate si ca n-au avut încredere in politica economica a laburiştilor; s-ar mai putea spune si ca liderul laburist David Miliband, necarismatic, a făcut o impresie proastă. Dar cele mai importante au fost alte doua evoluţii: succesul naţionaliştilor scoţieni (SNP) si insuccesul liberal democraţilor. Ambele erau prezise de sondaje, dar nu s-a prezis GRADUL in care aveau sa se realizeze – a fost o catastrofa pentru liberal democraţi si un triumf uluitor pentru SNP.
Mai întâi despre catastrofa liberal democraţilor. Ei erau deja dezavantajaţi de faptul ca au făcut coaliţie cu conservatorii si ca astfel au fost siliţi să-şi încalce unele promisiuni electorale. Partidul lor provine dintr-o fuziune intre un partid social-democrat (desprins din laburişti) si mai vechiul partid liberal, iar electoratul lor e destul de pestriţ. Mulţi dintre alegatorii lor sunt de centru-stânga sau chiar de stânga (unii cu idei trăsnite), dar nu votau cu laburiştii, considerându-i prea „din sistem”; aceşti alegători au pedepsit partidul pentru alianţa cu duşmanii conservatori si au votat de data asta cu laburiştii. Printre ceilalţi alegatori de pana acum ai liberal democraţilor, cei de centru evitau ambele partide mari, iar cei mai de centru-dreapta votau cu liberal democraţii fiindcă îi considerau pe conservatori cam prea de dreapta. Aceste două categorii s-au orientat acum spre conservatori.
Şi asta atât pentru ca David Cameron i-a adus pe conservatori mai spre centru, cat si din cauza unei tactici viclene folosite de conservatori. „Votaţi-ne pe noi”, au spus conservatorii, „fiindcă altfel veţi avea un guvern laburist in coaliţie cu SNP, sau un guvern minoritar laburist jucând la comanda SNP”, iar asta i-a panicat pe mulţi. De altfel, tot datorita acestei tactici, mulţi dintre alegatorii partidului lui Nigel Farage (UKIP) s-au întors totuşi la conservatori. Pâna la urma, liberal democraţii au pierdut 48 de locuri: 38 in Anglia si Tara Galilor (de aceste pierderi conservatorii profitând ceva mai mult decât laburiştii) si 10 locuri in Scotia, in favoarea SNP.
Al doilea factor extrem de important in aceste alegeri a fost triumful naţionaliştilor scoţieni. SNP a ras practic totul in Scotia, câştigând 50 de locuri si ajungând la 56 de locuri din 59. SNP i-a distrus aici pe laburişti, luându-le 40 de locuri. A contribuit şi la ruina liberal democraţilor, cărora le-a luat 10 locuri. Laburiştii si liberal democraţii mai au in Scotia doar câte un singur loc. În schimb, conservatorii nu au fost afectaţi deloc de cutremurul electoral din Scotia, fiindcă si aşa aveau acolo numai un loc, pe care l-au si păstrat, de altfel. (De notat ca pentru SNP se poate vota numai in circumscripţiile din Scotia.)
De ce acest triumf, deodată, pentru SNP? Iată câteva motive: 1. SNP a dovedit ca are politicieni de mana întâi; deşi a pierdut referendumul pentru independenta, liderii săi au obţinut foarte multe concesii si promisiuni de la liderii panicaţi ai marilor partide – atât în ce priveşte o autonomie sporită cat si in privinţa unor noi avantaje financiare pentru Scotia. 2. Laburiştii au păstrat doar politicieni de mana a doua in Scotia, politicienii scoţieni de marca (precum Gordon Brown, de exemplu) preferând sa devina miniştri in guvernul de la Londra. 3. SNP, care este si el un partid de stânga, a făcut multe promisiuni privind masuri de stânga şi i-a convins pe alegatorii laburiştilor ca ei, adică SNP, pot îndeplini astfel de promisiuni mult mai bine decât laburiştii. 4. SNP i-a convins totodată pe alegatori ca daca vor trimite un contingent puternic de naţionalişti scoţieni in parlamentul de la Londra, se va asigura si respectarea promisiunilor făcute Scotiei in momentele de panica dinaintea referendumului asupra independentei. Majoritatea comentatorilor considera ca aceasta mare victorie a naţionaliştilor scoţieni nu înseamnă totuşi ca ar fi devenit mai probabila, pe termen scurt, independenta Scotiei.
Votul din Scotia ilustrează perfect si o anumita particularitate a sistemului „first past the post” (aşa zis uninominal). Ilustrează cat de nedemocratic poate deveni acest sistem in anumite situaţii: cu numai 1.5 milioane de voturi (4.7% din totalul pe tara), SNP a luat 56 de locuri, deoarece in fiecare circumscripţie candidatul lor a reuşit sa iasă primul, in general cu procentaje intre 30 si 40 la suta din voturi. Pe de alta parte, UKIP, cu peste 3 milioane de voturi in toata tara (12.4%) a obţinut însă numai un loc, deoarece candidaţii lor n-au ieşit in rest nicăieri pe locul întâi. De notat ca in nu puţine circumscripţii (mai ales in circumscripţii de clasa muncitoare, unde au câştigat laburistii), UKIP a ieşit pe locul doi.
Sa mai observam in fine un fapt care ilustrează atât modul cum au fost măcelariţi liberal democratii cat si, totodată, cat de diferita este Londra de restul tarii. In Londra, laburiştii au câştigat de fapt alegerile. Aici, ei au obtinut 7 locuri in plus, câştigând patru locuri de la conservatori si trei de la liberal-democrati. In prezent, laburistii au 45 de locuri in circumscriptiile din Londra si conservatorii 27. Totusi, conservatorii au pierdut pe ansamblu numai un loc in Londra, fiindca au castigat la randul lor trei locuri de la liberal-democrati. Acestia din urma mai au acum numai un loc in Londra.
Pietele financiare au jubilat in urma victoriei conservatorilor. Lira s-a intarit considerabil fata de dolar si de euro, iar la burse au crescut pactic toate actiunile. Adevarul e ca Miliband i-a readus pe laburisti mult mai spre stanga decat au fost in vremea lui Tony Blair si a facut declaratii care sunau anti-business. Cel mai mult, cu 3-4 la suta, au crescut actiunile firmelor de utilitati (unde exista temerea ca laburistii vor impune limite la preturile gazului si eletricitatii), actiunile bancilor (unde existau temeri privind o reglementare excesiva impusa bancilor de laburisti, si chiar privind impunerea unor taxe suplimentare asupra bancilor) si actiunile firmelor legate de proprietăţi imobiliare (fiindcă laburistii anunţaseră o taxa substantiala ce urma sa fie impusa proprietăţilor de valoare mare – o asa numita „mansion tax”). Pe termen mai lung, pietele financiare vor fi ingrijorate insa si de victoria conservatorilor, fiindca David Cameron, sub presiunea UKIP, a promis un referendum asupra apartenentei Marii Britanii la Uniunea Europeană. Din acest punct de vedere, ar fi fost de preferat poate un guvern minoritar conservator, sau o coalitie conservatori-liberal democrati, caci astfel Cameron ar fi avut o justificare privind neîndeplinirea promisiunii cu referendumul si…ar fi răsuflat si el uşurat.
Rezumand, iata o comparatie intre rezultatele alegerilor din 2010 si 2015.
2010 2015 Difference
Conservatori 302 331 +29
Laburişti 256 232 -24
SNP 6 56 +50
LIB DEM 56 8 -48
UKIP 2 1 -1
Green 1 1 0
Others………………………………prea complicat…….”
Tare mi-i drag să văz cum își dau specialiștii-n petic, practicînd sofismul cu-aristocratică neglijență pentru commun sense – ca dl Pîrvulescu, aici.
Mai întîi, conservatorii ar fi în minoritate fiindcă au obținut doar 36,9% din voturi, retul de 63,01 fiind împotriva lor. Dar nefiind – de fapt – împotriva lor ci pentru alte partide, ca-ntr-un sistem pluripartid. Atunci, soluția ar fi sistemul bipartid, să știm o socoteală.
Cam așa și e în GB, dacă ne uităm la rezultate: 30,5%+36,9% (laburiști&conservatori) dau majoritatea absolută a preferințelor electorale. Celelalte partide sînt ”balama” ori reprezentante ale unor curente cu audiență scăzută în plan general.
Dar pentru spiritul maniheist, preferința-i antipreferință: nu c-aș alege ceva, ci – prin alegerea mea – aș fi-mpotriva a tot ce nu e cevaul ăla al meu. Curat democratic, să trăiți!
Extinzînd, aleg o marcă auto – sînt împotriva tuturor celorlalte; tot așa, alegînd o femeie/un bărbat. Iubirea poate duce la misoginism, micsandrie, mizantropie – numai la rele, ce s-o mai dăm pe după piersic!
În felul său balcanic-occidental, dl Pîrvulescu are dreptate – obiceiul pămîntului pretinde să urăști sincer ce nu-i din tribul tău. (E locul să clamez încîntarea de-o resimt mereu cînd mi-amintesc de ”Balcanii de Vest” – expresie aparent geografică dar și insidios polemică: există spirit occidental și-n Balcani. O fi dar mi-e că-i ca aici, unde-și dă-n petic.)
N-o să trec cu vedere aluzia la neajunsurile votului într-un singur tur – a bon entendeur salut! Mă dau în vînt după subtilități din astea, polemic-politice dar c-un aer inocent-partizan.
Pe de altă parte, și eu socotesc c-adevărata democrație nu-i de căutat în GB, mai ales că UK e cam pe dric. Ce dacă aveau briții monarhie constituțională pe cînd restul Europei – cu excepția Elveției – gemea sub absolutism monarhic? Ăsta-i paseism, de vreme ce-n timpuri moderne, sistemul lor electoral e afront adus democrației liber exprimate – apud dl Pîrvulescu. Adică, o tiranie a modelului electoral, dintr-o tiranie a filosofiei politice, dintr-o tiranie a viziunii economice (capitaliste).
Asta numesc eu paradox: un șir de tiranii ducînd la democrație. De n-o fi paralogism și duce – vorba dlui Pîrvulescu – tot la antidemocrație.
Iar cetățenii ăștia britanici ne dau nouă note la democrație? Perfid Albion!