Inevitabila criză
- 10-06-2015
- Nr. 776
-
Cristian PÎRVULESCU
- Editorial
- 2 Comentarii
Ar fi putut fi evitată criza politică actuală? Să privim evoluţia ciclurilor prezidenţiale din perspectiva relaţiei preşedinte-prim-ministru. Cu excepţia primului mandat prezidenţial constituţional, cel dintre 1992 şi 1996, în toate celelalte cazuri s-au putut constata tensiuni între preşedinte şi premier. Chiar înaintea adoptării Constituţiei, în urma referendumului din 8 decembrie 1991, relaţiile dintre primul prim-ministru, Petre Roman, şi preşedintele Ion Iliescu fuseseră deja încordate şi se terminaseră prin depunerea mandatului premierului (gest interpretat ca demisie de către preşedinte) în septembrie 1991. Privind astfel lucrurile, am putea spune că aceasta este criza fondatoare a regimului politic românesc postcomunist. Din 1991, România a rămas suspendată între o tendinţă prezidenţialistă şi una guvernamentalistă. Şi, dacă, cu o precizie de metronom, toate ciclurile prezidenţiale au cunoscut o astfel de criză, cum ar fi fost posibil să nu se repete din nou în ciclul început în decembrie 2014? Situaţia dintre 1992-1996 a fost una particulară şi, cel mai probabil, ireproductibilă. Premierul de atunci, Nicolae Văcăroiu, era un tehnocrat (a aderat la PDSR abia în 1996) şi, ca atare, nu putea dispune de un partid pentru a manevra politic. Pe de altă parte, preşedintele în funcţie dispunea de o majoritate prezidenţială în Parlament, dincolo de partidul […]
Dl P afirmă neted că nu putem bănui DNA de naivitate instituțională. Asta-ar putea-nsemna că DNA înțelege repercusiunile actelor sale de urmărire penală asupra înalților demnitari și a parlamentarilor. Că și le asumă, chiar dacă ast-ar însemna demiterea ori demisia premierului, sau modificarea artimeticii parlamentare.
Dl P merge mai departe, observînd că DNA, astfel, poate fi suspectată de prezidențialism – adică, de a-nclina balanța în favoarea președintelui, care-afirmă – cu orice ocazie – că-și dorește un guvern al său și o majoritate parlamentară care să-l reprezinte (de vreme ce ”nu se poate lucra” cu actualul parlament).
Dar de ce l-ar servi DNA pe actualul președinte? La prima vedere, fiindcă s-a pronunțat împotriva corupției, angajîndu-se ferm pe calea asanării vieții politice românești. Ar fi, astfel, o continuitate-n mandatul DNA – înființat de aripa M Macovei, din Guvernul Tăriceanu, cu susținerea președintelui Băsescu: lupta anticorupție la nivel național.
În cei 10 ani de luptă cu corupția, s-a-ntîmplat că și corupția s-a-ntărit dar și DNA. Nu-i ilogic, cu-atît mai puțin paradoxal. Dacă luăm ca referință lupta împotriva cancerului, observăm și progresul terapeuticii asupra a diferite forme de cancer, dar și extinderea bolii – în principal, datorită dietei nesănătoase a oamenilor, poluări, radiațiilor electromagnetice etc; tot factori asupra cărora terapeutica nu poate interveni, ea tratînd persoane bolnave, nu cauze generale; controlul cauzelor vinovate de creșterea cazurilor de cancer – și-a diversificării sale – ținînd de politici guvernamentale generale care, la rîndu-le, iau în calcul cu totul alte criterii (sociale, polticie, economice) decît pe cel particular al bolnavilor de cancer.
Tot așa, DNA: acționează asupra cazurilor de corupție la nivel înalt, nu asupra cuzelor generalizării acesteia. În principiu, fiindcă DNA nu legiferează ci aplică legea. Iar pe măsură ce o aplică, îi crește prestigiul de justițiar românesc, în chiar timpul în care corupția atinge noi niveluri prin descifrarea legăturilor vinovate dintre politică și afaceri (în principal).
Pînă una-alta, DNA acționează selectiv – nu zic ”la comandă politică” deși a mai făcut-o și poate înc-o mai face; și-aici e principala sa slăbiciune: s-a-ntins peste puterea-i proprie de a de a combate eficient corupția. Culmea – tocmai prin extindere și-a slăbit forța coercitivă: DNA – filiale județene sînt aservite baronilor locali, așa că tot în seama DNA central cad și cazurile de corupție locală (cazul Nichita, bunăoară, de la Iași). Fiindcă, la nivel local – controlul politic e clar, nu ca la nivel central, unde este – dacă și cît este – atent mascat de principii, declarații politice de susținere a activității DNA.
Dl P vede în revizuirea constituției o altă cale de a revitaliza lupta anticorupție. E un fel de ”Haide să haidem” – sorry! Păi, nu e clar că tocmai asta nu-și dorește clasa politică? Și că are capacitatea de a ține-n loc procesul de revizuire, pentru a-și proteja propășirea?
Deci, ajungem iar la ”voința politică”. Or, aceasta tocmai s-a manifestat, prin votarea legii alocației viagere pentru vechimea-n slujba țării, a parlamentarilor.
Texte – ca cel de-aici, al dlui Pîrvulescu – sînt benefice ca supozitorele: simți întîi neplăcerea tratamentului, și-aștepți apoi binefacerea, în ciuda persistenței senzației inițiale, de iritare.
Dacă e să privim prospectul – unde medicația dlui P e bazată pe schimbarea constituției – efectul poate fi cel mult placebo. Dar vedem, la mod de-administrare, că soluția nu-i decît neconstituțională, pîn-atunci. Chiar dacă autorele o maschează-n naivitate conceptuală: ”DNA – prezidențialistă”?
E cum ai spune că separația puterilor în stat lucrează pe principiul Realpolitik – al echilibrului de putere. Doar că, la noi, una din puteri – judecătorească, aici – nu refacerea echilibrului dintre președinție și guvern o are-n vedere, ci tocmai ruperea acestuia.
Dar și președinția, și guvernul țin de-aceeași putere-n stat – executivă. Cum bine observă dl P, una are și-alta n-are majoritate parlamentară – adică, zicem noi, susținere din partea celeilalte puteri din stat.
Transferînd în domeniul motoarelor, am avea pe motorină – prezidențial; pe benzină – parlamentar; pe butan – coabitare (prin atașarea unui dispozitiv suplimentar – ”colaborare instituțională”).
Ceea ce dl P cu gingășie eludează este faptul că dizarmonia intervine între parlament și președinție – guvernul nefiind decît executivul acestuia. Dl P preferă să personalizeze relația virtual conflictuală dintre și, referindu-se la relația președinte-premier, în principal, și punînd-o pe cealaltă-n fundal, ca-n drama greacă veche – corul.
Ei bine, ceea ce hotărăște echilibrul indiferent al relației președinte-parlament (în sensul fizicii, indiferent, adică depinzînd de alți factori mecanici) este intervenția judecătorescului, prin CCR, Parchetul General, Curtea Supremă, DNA, ANI (DIICOT etc). Puterea judecătorească e, atunci, adevărata putere-n stat, care devine astfel justițialist (nu juridic). Și mai palpitant: forța puterii judecătorești vine din legile votate-n parlament.
(a suivre)