TANDEM. Transmutatio
- 12-06-2015
- Nr. 776
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 6 Comentarii
Transmutatio OBSCURUM PER OBSCURIUS. IGNOTUM PER IGNOTIUS. E şapte seara… Magul (iată-l, cu coif cu ciucure) e tatăl, printre-alambice, în chilia lui Doctor Faust (unde-alchimia-i la ea acas’), – cu capu-n norul de aburi, scos de athanorul de-alamă,-n care se transmută, în verb subtil, materia mută. Ca unui om şi jumătate, puterile-i sînt ajutate de Gemeni, Rac, Leu & Fecioară, ce-l sprijină şi înconjoară; ca şi de daimoni: unu-i toarnă cerneală-n călimară, altul pare să-l facă să se-aştearnă pe scris, purtînd de grijă penei cu care scrie-ncet pe albul hîrtiei goale, şi desene-i adaugă… În timp ce,-n piger henricus, se preschimbă,-n Albul înzăpezit, umbrosul Niger; urmînd ca Albul cast să treacă la treapta de citrinitas (xanthosis, cu-altă vorbă greacă), – şi,-n fine,-acestei trinitas să-i pună purpurul pur capăt, al soarelui, ce nu dă-n scapăt. Să revenim, însă, la magul pe care-arcanele, în orbul întunecimii lor, absorbu-l, dar care, ne-nghiţit de vagul acestora, şi în imagini, şi-n slove, a transpus, pe pagini, pe paginile albe, una din taina tainelor, anume logodna Soarelui cu Luna, din care vine,-apoi, pe lume puer hermeticus… Nu ştiu de e, sau nu, hermafrodit; ştiu doar că athanorul lui e pîntecul nemaipustiu ce a […]
„Întoarcerea” acestei cărni în „praf stelar” este cumva o TRANSMUTATIO ?
Luca Pitzu e, într-adevăr, de cîteva zile încoace praf stelar;
numai că grăbirea cu care s-a preschimbat în praf stelar, nu a fost, din păcate, minimă. Un bob zăbavă nu i-ar fi stricat.
Praf îs toate? Ba bine că nu! Praf stelar din care obîrşim şi în care ne-om întoarce, cîndva, cu minimă grăbire…
Intr-adevar si eu de multe ori l-am citit cu incantare jucandu-se cu nickname-urile pe blogul lui D T. Un joc superior din categoria celui cu margelele de sticla. Dumnezeu sa-l ierte!
Un mai vechi omagial catren, al meu, pe care-l transcriu de pe Blogul lui Dorin Tudoran:
În timp ce alţii, mulţi, vor fi buşit-o
(e vorba de onoare), – unul, printre
puţini, din neam, e-ndreptăţit să intre
în paginile Codului Bushido!
Șer
Aflu acum, de la Sorin Antohi, că dragul nostru Luca, Luca Piţu, ne-a părăsit pe totdeauna.
Cuvintele sunt de prisos, ba chiar stupide, faţă cu o stupoare, a noastră, absolut neputincioasă.
Acum câteva luni, două sau trei, îmi cerusem, în numele Fizicii Terrei, scuze… pentru seismele din Vrancea (!), zona în care va fi rezidat.
Era un gest, desigur, patafizic; după cum tot patafizică e moartea acestui „caz particular” (adică unic), ce era (este) Luca, în cercul literelor noastre.
Habar n-aveam că e bolnav, discreţia lui, faţă de sine şi de ceilalţi, fiind totală.
A dispărut un mare caracter; o minte strălucită; un autor genial şi singuratic.
Scriu, deslânat, aici, pentru că, deocamdată, nu am unde; şi nu-s atât de brav, ca el, să-mi ascund plânsul.
Noapte bună, Luca!