O insulă de nicăieri sau o poveste despre oameni

Aceste rînduri le scriu din recunoştinţă. Dar recunoştinţa – chiar admiraţia mea pentru oamenii de la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, Secţia de Terapie Intensivă – mi-am exprimat-o. Şi nu o dată. Încă în focul restabilirii mele. Mai exact – al readucerii mele la viaţă…   Acum e vorba despre altceva. Despre o experienţă de excepţie de care nu am crezut că voi avea parte vreodată. Chiar dacă ştiam din auzite cîte ceva de bine despre această insulă. (Care sper să nu fie unică în ţară.) Oricum, eu mărturisesc tot ceea ce urmează ştiind care este starea de decădere – mai exact, de ruină – a sistemului sanitar din România. Rostogolindu-se spre autoanihilare. Sistem care nu a ştiut să păstreze moştenirea nici în acest domeniu – moştenire, oricum, şi ea grav deficitară. Şi toate acestea atunci cînd de sistemul de sănătate (şi de cel de învăţămînt) depind covîrşitor prezentul, dar şi viitorul unei societăţii. Viaţa oamenilor. Gradul de civilizaţie al unui popor…   Aşadar, pe fondul acestei stări sociale generale, simt nevoia ardentă să împărtăşesc această experienţă vie, sensibilă – trăită douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Zi şi noapte. Nouă săptămîni! Cu oamenii de acolo. Infirmieri, […]