TANDEM. Vox animae
- 18-09-2015
- Nr. 790
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 4 Comentarii
Vox animae „«Le coeur a des raisons que la raison ne connaît point», spune Pascal… Or, aici, e o imagine a dificultăţii (tot mai mari) de a accede la afecte în lumea tot mai complicată, mai materială şi mai raţională în care trăim noi…“ Tudor BANUŞ Se uită la machetă şi nu prea ştiu ce vede, se uită ca strategul la lada cu nisip, ca Gulliver la ţara pitică – şi nu-i chip să poată să-nţeleagă ceva din ce se vede. E un savant în slujba niciunui alt guvern decât al unei inimi ajunse,-n fine, cord, ceea ce e, desigur, magnificul record al unei lumi visate, pe vremuri, de Jules Verne. Să nu v-aud că asta e-o poezie soră cu proza – căci de vină nu-s eu, nici mă disculp că am ajuns, pe masa Dlui Dr Tulp, desenul unei inimi ce-aduce, insonoră şi galbenă, cu-acela, de forma unei pungi de muşchi, al unei sepia vulgaris… Daţi-mi pace, căci am ajuns mai tare decât o carapace de broască hibernândă în, tot mai reci, nopţi lungi. Sunt inima pe care o ausculţi: tic-tac, făr’ s-o asculţi; şi care, ajunsă cord sau card, în loc de-afecte, are […]
ba, eu cu o grăbită-ntîrziere Vă contrazic și pace nu Vă dau de-ar fi să-ncep de la Aristotel, o știți prea bine, dar mișună destui, prea mulți înțelepți citați cu patimă pe la alte carduri golite de afecte, liliputani sau uriași nici Peter Pan, nici Harry Potter nu m-ar ajuta, ei nu cunosc ori nu aud al neantului tic-tac, căci ei nu au timp de-acele muște ce se vor cuvinte (permutate ?1?…), acum cînd Big Brother s-a legalizat; eu am încă un cord intact ce simte și neputiința și firava speranță a funcționarului mic-burghez ajuns savant ”în slujba niciunui alt guvern”, dar corzi infame îmi țintuiesc vertebrele și brațele sub un clopot ce nu e al lui Gauss, ci de unde un Garcin cu două doamne cardiace -bine asortați toți trei- aproape decretează : ”tu sais ce que c’est que le mal, la honte, la peur et il y a eu des jours où tu t’es vue jusqu’au coeur – et ça te cassait bras et jambes” — aiurea! dece să onorăm Neantul, pe cînd Ființa-i cordul pe care cu drag l-avem de la Pascal, așa că eu Vă smulg de pe masa oricărui hulpav, doar inima nu e un simplu chip și chiar de-ar deveni, tot un ritm romantic … asezonat… acestor vremuri aproape sîngerii, se va auzi : ‘tu connais par coeur ma vie, mo, histoire/ mes chansons d’amour parlent encore de toi’
Nu-mi amintesc ca in graficile de pina acum ale Tandemului sa ma fi interpelat un sens dioramatic asemanator celui din cea de mai sus (sigur, fara filtre, lumini cooperante, dar cu prezentsa unor lentile, totusi), cu evidenta secventialitate a planurilor. Privirea ezita intre incoltitul bonsai gigantic (banzai!), puntea cel putin neasteptata de la auricola cordiala ( planeta e intr-o urecheusa…) la cea capitala, figura poesca, potentialitatea din macheta (o, cit de taioasa pentru hispanofoni , cind e in forma plurala!) ori, dimpotriva, incremenirea in proiect, pustiul unui/unei tote Stadt , phenix si geometrii heraldice. Privirea pierduta in launtricitate e a aceluia caruia aceeasi launtricitate ii refuza refugiul in amintire. J’ai plus de souvenirs que si j’avais …Milan. Lalea in negru, un pontif anatomist al melancoliei e invitat, poate nu necesar, cu sigurantsa, insa, unul avenit, dincolo de nevoi strict prozodice.
Nu pot să nu remarc humorul Dvs !
Vox Foarţă, vox Dei!