Emanciparea călugăriţelor şi „revoluţiile“ ecleziale de secol XIX

Nu e nici o noutate faptul că unghiul din care priveşti un obiect poate să modifice complet perspectiva asupra lui. Dacă privim, de pildă, Biserica Catolică dinspre ortodoxia majoritară în România, care se revendică cu mîndrie, fără nici un efort de disimulare, de la primul mileniu creştin, cea dintîi poate trece drept o instituţie eclezială modernă, ale cărei învăţături sînt „aduse la zi“. Cu totul altfel apar lucrurile cînd o priveşti dinspre cultele protestante cele mai „reformate“ sau dinspre etica seculară. Biserica Catolică apare atunci ca paralizată undeva prin seolul al XVI-lea, în perioada Conciliului Tridentin. Morala catolică neschimbată de pe vremea Sfintei Tereza de Avila apare, pentru mulţi observatori mai liberali, ca un „adevăr atemporal“ care lucrează, în realitate, mai curînd în serviciul controlului clerical – şi în spiritul discriminării unor categorii de oameni (femeile, homosexualii etc.).   Acelaşi relativism se manifestă şi cu privire la actualul pontif. Prin comparaţie cu mulţi ierarhi ortodocşi, Papa Francisc este un lider religios alert la problemele reale ale timpului nostru şi o „personalitate globală“ contemporană. Ei bine, dintr-o perspectivă mai liberală, acelaşi Francisc apare ca un „papă de secol XIX“ şi „revoluţionar“ numai în raport cu Biserica de secol XVI pe care […]