Între logica controlului puterii şi apărarea „interesului naţional“

Cu simţul său ascuţit de observaţie, pe care doar un catolic englez şi-l putea dezvolta, tocmai pentru că trăia într-o societate care nu-i prea împărtăşea valorile, Lordul Acton a sesizat inevitabila derivă a puterii scăpate de sub control: „Puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut“. Este, pe scurt, ceea ce pare să se fi întîmplat şi în cazul lui Gabriel Oprea, a cărui putere ajunsese, înaintea scandalului provocat de moartea într-un accident de motocicletă a poliţistului Gigina, la apogeu. Dar nu era vorba de o putere care să fi crescut oarecum „organic“, în luptele interne din interiorul vreunui partid, nici de vreo putere confirmată electoral, nici măcar o putere rezultată dintr-o surprinzătoare capacitate discursivă, ci de o putere cu origine ocultă. Însăşi exteriorizarea simbolică a acestei puterii urmărea să provoace teamă. De la incredibila denumire a partidului său (cum poate un partid să fie în acelaşi timp şi „naţional“ şi „progresist“?), la cvasimistica „interesului naţional“, toată punerea în scenă urmărea să sugereze „forţa“ şi „duritatea“. Rigiditatea sa aparent cazonă urmărea să ascundă inabilităţile de comunicare, dar sugera totodată şi un orgoliu nemăsurat. Dacă în vara şi toamna acestui an, 2015, Gabriel Oprea a ajuns foarte aproape de poziţia […]