Scrisoarea
- 30-10-2015
- Nr. 796
-
Nora IUGA
- Actualitate
- 0 Comentarii
Dragă Jo, E 9 octombrie. Cer înnorat, frig, burniţă. Îmi pun geaca, ies doar pînă la colţ. Trebuie să cumpăr pliculeţe de nes. Mi s-au terminat. Pe aleea blocului dau nas în nas cu pictorul de la şase. E, bineînţeles, cu canişul lui negru. Nu ăla care a murit. Altul. I-au apărut vinişoare roşii pe obraji. Se apropie de 90. „Aţi mai întinerit“, îi spun, ca să-l bucur. Genul ăsta de ipocrizie îl practic cu mărinimia lui Becali cînd le plătea lumina locuitorilor din Ferentari. „V-am văzut joi, la emisiunea germană, la televizor, cînd ambasadorul Germaniei v-a înmînat Ordinul de Cavaler al RFG. Felicitări. Mi-a plăcut cînd aţi afirmat – îmi spune pictorul – că, înainte de ’90, cultura noastră n-a încetat să existe, m-am simţit reabilitat, înţelegeţi, pentru că eu, noi, în tot acel timp, am făcut artă, am căutat o modalitate de a spune adevărul nostru, nu numai din cauza botniţei, ci… – se lungise la vorbă şi mă grăbeam – ştiţi doar că haina pe care o croieşti e întotdeauna mai mică decît trupul căruia îi fusese destinată.“ Uite, scriindu-ţi asta, văd ochii animalelor de experienţă din subsolul Spitalului Colentina şi aud scheunatul ăla solitar, atît de […]