SFada cu literatura. Cum este văzut Ochilă – două variante

• Marian Coman reuşeşte prin romanul-foileton apărut în paginile revistei de bandă desenată HAC (Harap Alb Continuă) să nimerească cel puţin trei ţinte cu aceeaşi săgeată: să îl preia într-o cheie personală pe Ochilă din basmul lui Ion Creangă şi să-l facă un erou principal, nimic mai puţin decît „Zeul căzut“; să dea o sinteză la fel de personală între basmul cult românesc şi heroic fantasy-ul anglo-saxon, cu o foarte puternică tuşă de horror; să creeze mai mult decît să prelucreze o mitologie sincretică, de o remarcabilă coeziune internă. Început ca un auxiliar al scenariului BD ramificat, romanul cu/despre Haiganu-Ochilă, a căpătat propria sa viaţă şi propriul său drum. Cred că la terminarea lecturii volumului constituit ca atare, veţi fi de acord cu mine cînd spun că romanul lui Haiganu rezistă foarte bine prin el însuşi, iar aceasta se datorează artei scriitoriceşti a lui Marian Coman. Fiindcă veţi vedea că, dincolo de povestea de aventuri, dincolo de personajele fruste şi brutale, cu motivaţii urcînd dinspre instinctele primare sau viciile decadenţei, există şi pagini de reală frumuseţe, vizualizări ale unei poezii feerice, în care personaje fragile capătă cu simplitate dacă nu forţă supraomenească, „măcar“ un spirit zeesc. Fluviul Şoaptelor vă va […]