Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
TANDEM. Râsu-plânsu
- 04-12-2015
- Nr. 801
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 7 Comentarii
Râsu-plânsu …Iată, ca să nu ne luăm prea în serios, o „felie de viaţă“ de pe tărâmul diavolesc. Deci, Şeful se îmbăiază, iar drăculeţii mai mici se răfuiesc între ei.“ (T. B.) …În rest, suntem chiar noi „felia“ asta, pe care o ronţăie, cu poftă, drăculeţii! (Ş. F.) Grav nu e că-s atâţia, ci că nu poţi să-i numeri; şi ai să dai din umeri la întrebarea „Câţi a surprins privirea ta în repedea-i ocheadă când l-a zărit, în cadă, pe-Ntunecimea Sa, – la căpătâi, cu Talpa (cum spune-i-se mân-sii !) a Iadului, plus blânzii ei fii, ce-i pupă talpa, în jurul căzii, lângă al cărei plurival, se vede şi-un narval (unicornut), şi încă, şi încă, alţi şi alţi, mai crunţi sau mai idilici – demonicei bazilici fiindu-i psevdopsalţi ce,-n toiul neagrei denii, se-nnoadă, se deznoadă, şi, dând voios din coadă, se ţin de drăcovenii… Ci ăştia nu-s doar mulţi – inumerabili îs; râd ei, însă de râs ne facem noi, inşi culţi ce,-abar n-având de Marcu (5, 9), n-avem cum răspunde,-aici, acum, că ăi de-ncap în ţarcu’ lui Belzebut şi-s făr’ de număr, au un nume ce-i poate,-ntr-adevăr, cuprinde, făr’ de rest, pe ăi […]
Aş fi un goujat de n-aş răspunde (deşi o fac à contre coeur): mulţumiri (bine motivate) !
În ceea ce priveşte poema lui Radu Vancu, i-am cerut, eu, una pisicească, iar el mi-a oferit-o pe aceasta (scrisă ad-hoc, dacă ţin bine minte).
Mi s-a părut, ce-i drept, bizară, dar nu incompatibilă cu cartea ludic-humoristică, desigur, dar nu în întregime, nu cu totul.
Ignoram, în rest, la acea dată, „tragicul eveniment” de care spuneţi…
Altminteri, arta nu e viaţa însăşi.
Vă mulţumesc/mulţumim, domnule Daniel StPaul.
Cât despre Cei 12, – „inumerabilul” lor număr e, bineînţeles, acelaşi cu al Apostolilor lui Isus Christos, căci, cum prea bine ştie-se, mesa neagră este sfânta liturghie à l’envers.
(Răspunsul e al meu, fireşte; dar asta cred că sugerează Tudor Banuş.)
Oricita morga ai avea, la vederea unor ilustratii pregatite parca pentru o Biblie hazlie, te ia curentul si flexezi colturile buzelor; vazind imaginea de mai sus care, ”per total”, imi pare (si este) comica prin expresivitatea simpaticutsa a majoritatii “populatiei,” imi amintesc de o alta, din copilaria cu Facerea lumii a lui Jean Effel: diavolul sarpe, serpentinind in jurul Pomului cunoasterii, ii murmura Evei : Je suis le Démon, mais vous pouvez m’appeler Dédé…
Scolasticii vorbeau despre „Diabolus enim et alii daemones” (cu rezultanta ca si Diavolul e un demon, nu?) iar, mai aproape de noi, un iscusit povestitor a reorientat formula inspre Del amor y otros demonios . Bunica-mea, poate si parintii, ar fi gasit un tilc in a vedea ca si in Post diavolii sint la post (in gazeta); de mirare n-ar fi, caci e in Post cind Diabolon & Cie primesc grosul comenzilor (se canonesc canonind omenirea). Am auzit , cu ani in urma, o povestioara spusa la RFE de profesorul Cicerone Poghirc (requiescat in pacem, binecuvinta-i fie pomenirea)) despre sensul/rostul colindelor si dind seama despre neizbinda finala a incornoratului: “Lumea sta cocotsata deasupra haului infinit pe un stilp (axix mundi, cum ar zice Eliade); diavolului i-ar fi drag a o pravali intru imparatia sa si pentru asta lucreaza cu sirg, metodic si cu plan mensual, chitind a-si desavirsi opera pe la Craciun, ca sa-i faca Domnului in ciuda. Zi si noapte, toc, toc, toc, luna dupa luna ciopleste toc, toc, toc si, la vremea cind prin vazduh se-arata primii fulgi de zapada, stilpul e subrezit aproape de tot. Dar tot atunci incepe Postul Craciunului si oamenii prind a cinta colinde. Diavolul aude si el zvonul cintaret si isi incetineste osirdia distrugatoare, ba, dupa o vreme cade prada minunatiei glasurilor, mai cu seama celor copilaresti (ca sa „literaturizez” as zice ca i se inmoaie coarnele, ce-i cad flescaite pe spate, incepind apoi a se misca asemenea unor antene de gaza vesela) si se opreste , vrajit, in transa. In momentul asta Domnul reface integritatea stilpului , aschiile cioplite sar inapoi pe el si toata munca Diavolului e zadarnicita. Numai ca Diavolul nu e unul care sa demobilizeze. O ia de la capat, toc, toc, toc, cu sirg, dar vine iar Postul Craciunului, din nou colindele, din nou vraja, din nou Domnul reintregitor… Asta e rostul colindelor.
NB “inumerabilii” imprejmuitori par a fi 12; numarul asta imi spune ceva…
Râsu-plânsu
O „felie” de oglindire – făr-a mă-nşela – înspre… hadesul carpato-dâmboviţean, de fluier-a pustii, cu tata Mamona-n centru. Admirabilă întrupare a malonestului terestru (îndrăznind a-l parafraza pe Eminul nostru drag), înconjurat de „inumerabile” spurcăciuni terestre. „Inenumerabili”, Doamne-aceste „unicornute”! Se gudură „demonicii”, sperând a se-nfrupta din licoarea diavolească… şi nu se mai satură!… Şi nu se mai satură!… Nefericiţii!… Nu văd în cazanul cu smoală decât arginţi! Genială oglindire a filoxeraţilor, hidoşi încornoraţi, cu câte-un cap cât baniţa, cu câte o codiţă înrotită guiţicească, unii cu aripi de liliac belzebutite… Şi-aş mai adăuga, iar noi, privim pe-aceste surpăciuni, care înoată prin juru-ne, dar n-avem ochi… – pardon – ac de cojocul lor!…
Azi mai mult ca oricand \”lumea e o Gadara\” – cum spune doctorul fara arginti Voiculescu intr-o frumoasa poezie, \”gadarenii\” dintre noi alungandu-l pe Salvatorul demonizatului care le prapadise pentru aceasta turmele suine.
Semnalez aparitia in editura unor \”intelectuali basisti\” a editiei a doua a unui delicios Mic tratat de pisicologie, intocmit de maestrul Foartza care semneaza si majoritatea traducerilor, eu observand o preferinta evidenta pentru lirica franceza – de la Clement Marot si Marchizul de Carabas la Max Jacob. Delicioasa si creatia originala Alba ca Zapada si cei sapte pisici. Ma intriga doar poezia lui Radu Vancu, care imi suna cam prea legata de un tragic eveniment familial al poetului, pentru ca nota generala e totusi jucausa, ludica mai exact. O (re)-aparitie de exceptie.
Vă mulţumesc pentru osteneală…
Episodul cu demonizatul apare şi în Evangheliile lui Matei, respectiv Marcu.
Din acesta ultim (cf. Vulgata, op. cit., 5, 9) citez eu, aici.
În rest (vorba unui humorist contemporan: „Avem şi noi atâta paşaport la bază !”
Fragmentul evanghelic ce urmează este așezat de către Dostoievski la începutul romanului ,,Demonii”, publicat în 1872:
,,Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit.
Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat.
Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate.
Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat.
Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul.” (Luca 8, 32-36)