Lipscanii copilariei
- 19-05-2005
- Nr. 269
-
Doina IOANID
- SUPLIMENT
- 0 Comentarii
Pe vremea cind nu stiam mai nimic despre Lipscani (pe atunci nu auzisem de celebrele matasuri de la Lipsca si nici macar nu stiam ca de la Leipzig li se trage numele), pe vremea cind nu eram decit un copil nestiutor, aceasta strada a insemnat nespus de mult pentru mine. In fiecare an, de Paste si de Craciun, mergeam impreuna cu bunica la cumparaturi si, cum trebuiau sa fie speciale (mai ales rochiile), intotdeauna ajungeam pe Lipscani. Ma dezbracam de uniforma de scoala si, parasind periferia terna, cu blocuri muncitoresti, alimentare, magazine prafuite si case construite la intimplare, porneam nerabdatoare spre Lipscani. Coboram din tramvai la Sfinta Vineri, apoi o luam pe jos, mai incet decit mi-as fi dorit, iar Lipscanii ne intimpinau cu forfota lor, cu lumea lor plina de culoare, cu fatadele lor vechi si totusi cochete. Colindam magazinele cu o euforie care, simteam in mod nelamurit, nu venea numai din bucuria tirguielilor de sarbatoare, ci si dintr-o ciudata senzatie de libertate. Deschideam usile micilor pravalii, atit de diferite de mastodontii standardizati, precum Cocorul, Unirea sau Victoria, cu o curiozitate aproape bolnavicioasa. Dincolo de articolele de confectii, aveam mereu surpriza de a descoperi cite o colonada scapata de […]