…O fraza, de dinsii inventata…

Nu mai cred in critica de arta (oricare, oriunde sau orice o fi insemnind aceasta…) de cind am citit James Joyce, Ernesto Sabato ori Mircea Horia Simionescu, de cind am vazut picturile lui Bosch, Salvador Dali ori Eugen Barau, de cind am ascultat Bach ori Jimi Hendrix, de cind am vazut filmele lui Tarkovski, Greenaway ori Daneliuc s.a.m.d. Nu mai cred in referentialitatea din motive de casta, de cind (si, Doamne, cit e de cind!…) geniul permite autoreferentialitate. Cred insa in rostul serviciului de ecarisaj (martor mi-e Oscar Wilde), cred in rostul lui „Ioiii!!“ cind te-mpinge sansa in bratele orgasmului intelectual si mai cred ca la un pahar de vorba, cu sau fara alcool, intre prieteni prezenti prin viu grai sau prin nu mai putin viu condei, poti intra in jocul autoreferential, completind opera (care, daca nu „aperta“, atunci cum…?) strecurindu-i-te in vintre, infidel neaparat, draga Nicolae Manolescu, si devenindu-i parte caci altfel ce rost ar avea, ce rost ai avea… Ma simt solidar cu versurile eminesciene „critici, voi, cu flori desarte, care roade n-ati adus…“. Opera de arta pura, nevizitata de ochi strain, nevizitata de forma si de nimic altceva decit de intuitia autorului, este o poveste care excede […]