Piotr Bednarski: Zăpezile albastre

„În general, nu observam sărăcia sau moartea care pusese stăpînire pe tot. Era lumea noastră, realitatea noastră, cotidianul nostru. Nu cunoscusem niciodată nimic altceva sau dacă da, uitasem. Cel mai important era să ne potolim foamea şi să alungăm frigul – aceste două chipuri ale destinului care ne urmărea. Voiam să devenim cît mai repede adulţi. Moartea de glonţ, şi nu de foame sau de frig – asta ne ţinea în primul rînd în viaţă, obligîndu-ne să facem eforturi supraomeneşti. Realitatea era atroce, mai îngrozitoare decît aceea a oamenilor primitivi, dar nouă ne era bine, pentru că nu cunoşteam binele. Aproape nimeni nu pomenea de trecut. Iar atunci cînd unul dintre bunicii europeni ceda şi începea să povestească despre vreo ţară civilizată, îl ascultam ca şi cum ar fi spus basme. Dacă reuşea să ne stîrnească imaginaţia, primea de la noi titlul de onoare de şaman şi, din cînd în cînd, îl vizitam, ca să ne simţim oameni. Dar erau tot mai puţini bunici, mai ales dintre cei europeni, aşa că a dispărut şi Europa.   Nu ne atrăgeau ispitele trufaşe. Nu aveam decît viaţa, acea flăcăruie de cer care de-abia pîlpîie pe pămînt, delicată, aproape imperceptibilă, pusă în calea […]