Jean Georgescu şi Silvan – o prietenie

Eram copil, aveam vreo 5-6 ani. Plimbarea duminicală a familiei avea loc pe Calea Victoriei, începînd de pe strada Sevastopol, unde locuiam, şi pînă la Ateneul Român, unde eram lăsat să mă zbengui timp de vreo oră sau două, în marea grădină. Adesea, în Piaţa Palatului, adică între Athenée Palace şi Cina, ne întîlneam cu un domn foarte spilcuit, în costum de haine impecabile ca tăietură, cu o cămaşă scrobită, cravată în acord cu tonul general, întotdeauna cu pălărie pe cap şi cu umbrelă pe braţ. Mergea foarte drept, avea o siluetă de star de cinema, suplu şi bine proporţionat. Păşea măsurat, părea a nu fi grăbit niciodată. Tatăl meu, portretistul de caracter Silvan, îmi şoptea pe un ton plin de importanţă: „E Jean Georgescu!“, apoi îl saluta cu mult respect. I se răspundea, cu afabilitate, întotdeauna prin ridicarea pălăriei ce avea un model pe care nu-l mai văzusem: era destul de înaltă, cu borurile potrivite, uşor ridicate pe laturi, din fetru foarte bun, de culoare bej sau gri deschis, cu o panglică lată şi o şuviţă de mătase pe margine. Nu semăna cu nici una dintre pălăriile ce le văzusem la alţii, pe stradă, mai ponosite, cu boruri lăsate […]