Harta durerii (I)

Pe la 1520 (data este incertă), Albrecht Dürer îi trimitea unui medic din alt oraș un autoportret (desen și acuarelă), în care indica locul unde simțea o durere. Dürer bolnav, după cum e cunoscut autoportretul, deși a avut inițial o finalitate practică (un consult la distanță, dacă vreți), s-a transformat într-un minisimbol al manierismului. Arta devine expresia unei sfîșieri lăuntrice, a tensiunii rezultate în urma unei leziuni interioare. Leziunea psihică nu este niciodată numită, ci doar sugerată, simbolizată de cea fizică. Răul detectabil contaminează întregul areal interior. Autoportretul acesta al lui Dürer mi-a venit în minte citind, pentru prima oară, integral, opera poetică a Angelei Marinescu. Nu cred că exagerez, nici nu lărgesc artificial limitele prin această comparație, avînd în vedere importanța majoră pe care o acordă scriitoarea patologicului. E de ajuns să citești tabelul cronologic al ediției de Opere complete apărute la Editura Charmides, pentru a realiza că acesta nu e altceva decît o hartă extinsă a durerii. Un autoportret în care cele două maladii se înfruntă și devin apoi complementare. Iată, de exemplu, cum se încheie acest tabel: „2013 – Editura Charmides publică volumul de poezii Intimitate. Locuiește în mai multe cartiere ale Bucureștiului și ajunge în final […]