Scrisoare deschisă adresată dlui Vlad Alexandrescu, ministrul Culturii

Domnule Ministru,

Revista Observator cultural, apărută pe piaţa media în 29 februarie 2000 şi ajunsă de curînd la numărul 800, a fost, de la bun început, finanţată constant din fonduri private şi a supravieţuit în toţi aceşti ani tocmai datorită independenţei sale editoriale şi financiare. Avînd alocată lunar o sumă fixă din fonduri private, am reuşit ca, de-a lungul anilor, să ne asigurăm restul banilor necesari apariţiei (tipografie şi cheltuieli operaţionale) din vînzări şi, uneori, din publicitate. Cu întîrzieri la plata tipografiei sau a colaboratorilor (retribuiţi, în general, cu sume mici sau neretribuiţi deloc uneori), cu pierderi asumate din start, am reuşit să ne achităm mereu datoriile la stat şi să asigurăm salariile echipei redacţionale. Nu am depins niciodată de banul public şi nu considerăm că ni se cuvine un ajutor financiar oferit de Statul român, indiferent de performanţa noastră intelectuală.

Dar, asta nu înseamnă că nu ne-am pus problema modalităţilor prin care Statul poate sprijini actul cultural, chiar şi atunci cînd acesta este produs de agenţi privaţi. O societate matură nu-şi poate permite să neglijeze actorii culturali de impact, cei care aduc plus valoare vieţii publice. Şi, cu toată modestia, considerăm că revista Observator cultural, în cei şaisprezece ani de existenţă, a contribuit din plin la promovarea culturii române şi la stimularea dialogului intercultural, devenind, în tot acest interval, un spaţiu de dialog şi un partener activ al instituţiilor culturale române şi străine.

Aşa încît am privit cu speranţă iniţiativa Ministerului Culturii de a sprijini publicaţiile culturale autohtone, iniţiativă apărută într-un moment în care dificultăţile financiare cu care ne confruntăm sînt tot mai mari, iar difuzarea presei s-a dovedit a fi, de douăzeci şi şase de ani încoace, o problemă insolvabilă.

Ne-am aflat pe lista acelor publicaţii considerate reprezentative, altele decît cele editate de uniunile de creatori, despre care primul articol al Legii din iunie 2015 spune, la alineatul (2), că pot beneficia de fonduri alocate suplimentar.

Cum, după prima noastră cerere de finanţare, în care solicitam sprijin pentru plata tipografiei, dl Ioan Matei, de la Ministerul Culturii, ne-a spus că suma pe care noi o cerem este prea mică şi că ar fi spre binele nostru să solicităm mai mulţi bani, pentru că Ministerul are fonduri suficiente alocate sprijinirii publicaţiilor culturale, am revenit cu o a doua cerere, în care, la sugestia funcţionarilor din Minister, suma era de 100.000 de lei. Mulţumindu-vă pentru aprecieri şi bune intenţii, permiteţi-mi să vă comunic punctul nostru de vedere, ca rezultat al surprizei neplăcute pe care am avut-o în urma acestei colaborări:

Faptul că Ministerul solicită plata în avans a întregii sume finanţate este, în sine, neperformant şi necompetitiv, deoarece fie produce un dezechilibru riscant în cash flow-ul companiei, fie, pur şi simplu, scoate din competiţie acei actori care nu îşi permit să blocheze sume mari de bani în avans.

În condiţiile economice actuale, cînd presa este mai mult digitalizată, considerăm că sprijinul dat de Ministerul Culturii pentru apariţia unei publicaţii culturale – în variantă tipărită şi online – este absolut necesar şi ar fi de real folos dacă s-ar avea în vedere următoarele aspecte:

Nici o publicaţie scrisă nu vinde integral tirajul, iar o publicaţie culturală vinde, în medie, 60%-65% din tiraj. De fapt, acesta ar trebui să fie şi sensul ajutorului oferit de Minister, date fiind dificultăţile majore pe care le întîmpină revistele culturale în ceea ce priveşte distribuţia şi, mai ales, recuperarea banilor de la difuzori.

O simplă analiză financiară, orientată spre performanţă, ne poate demonstra că nu se pot compara cheltuielile efective din perioada contractului de finanţare (cheltuieli ce se consideră eligibile doar în cazul în care au fost şi plătite) cu o estimare a vînzărilor integrale – aşa cum este procedura actuală a Ministerului –, fără să se ţină cont de momentul în care sumele din vînzări se vor încasa şi, mai ales, dacă se vor încasa.

Am putea trage concluzii utile din compararea cheltuielilor cu vînzările realizate pe perioada contractului de finanţare, 31 august-4 decembrie 2015 (putem ataşa copii după toate vînzările realizate). Sau, în cazul în care doriţi o imagine pe partea de lichidităţi, compararea plăţilor cu încasările efective din perioada contractului de finanţare (putem ataşa copii după documentele de încasare: extrasele bancare sau registrul de casă – chitanţele de încasare). Ca să nu mai vorbim de faptul că, deşi contractul prevede şi finanţarea numărului din prima săptămînă a lui decembrie (revista noastră a apărut în 3 decembrie), în fapt este imposibil să prezentăm documente contabile pentru acesta: tipografia nu poate emite facturi în avans, ci doar la sfîrşit de lună (pentru toate numerele tipărite în luna respectivă). Nici plata colaboratorilor, a salariilor, a consumabilelor etc. pentru primul număr din decembrie nu poate intra aici, din aceleaşi motive. Ceea ce înseamnă că, în mod real, ajutorul acordat de Minister se opreşte la sfîrşitul lunii noiembrie, şi nu în 4 decembrie.

Observator cultural a făcut eforturi reale să achite înainte de scadenţă toate facturile din perioada de finanţare aferente tipografiei, distribuitorilor, colaboratorilor. A fost nevoie să ne împrumutăm masiv pentru a achita cu mult înainte de scadenţă taxe şi impozite către Administraţia Naţională de Administrare a Finanţelor. Acest aspect duce la crearea unui deficit de cash flow, deoarece încasarea efectivă din vînzarea revistei se face la 45-60 de zile (cu întîrzieri majore în ultima lună a anului, ceea ce face ca despre recuperarea banilor din vînzări să putem vorbi în mod realist abia din luna februarie).

Pentru orice publicaţie culturală (şi nu numai) primele două-trei luni din an sînt critice din punct de vedere al lichidităţilor. Tocmai de aceea, considerăm necesară  revizuirea modalităţii de calcul al sprijinului financiar, care ar trebui să ţină cont de vînzările efective ale tirajului şi, mai ales, de timpul real în care o publicaţie îşi recuperează banii din vînzări. Altfel, ajutorul oferit de Minister nu poate fi decît unul „de înmormîntare“.

Ni se pare nerealistă şi inegală maniera în care este alcătuită fişa de post calcul: de o parte, cheltuielile reale, pentru care se cer şi două documente pentru o simplă chitanţă şi, pe de altă parte, cifra estimativă a vînzării integrale a tirajului, în totala ignorare a cifrelor reale. Faptul că toate facturile pe care le primim de la difuzori apar abia după 45-60 de zile nu pare să intereseze pe nimeni. Desigur, mi s-ar putea obiecta că acest aspect ţine de incapacitatea difuzorilor de a se organiza. Dar să nu uităm că aceasta este realitatea în care publicaţiile culturale se străduiesc din greu să supravieţuiască, pe o piaţă sufocată de prost-gust, de vulgaritate, de incultură şi de senzaţionalism. În mod real, situaţia vînzărilor pe luna octombrie, de pildă, o primim de la difuzori abia la sfîrşit de ianuarie, iar banii vin şi mai tîrziu, atunci cînd vin, în tranşe foarte mici. E foarte necesară precizarea „atunci cînd vin“, dacă vrem să ţinem cont de realitatea din teren: pentru că au existat situaţii dramatice, în care, deşi trebuia să încasăm sume consistente de la difuzori precum RODIPET, Hyparion, Tutun şi Ziare (patronul se află acum în puşcărie), PressPoint Distribution, MAV ş.a., am înregistrat mari pierderi financiare, deoarece toate firmele de distribuţie menţionate au intrat în insolvenţă, după ce au înşelat sistematic buna credinţă a clienţilor lor. Ţinînd cont de experienţa acumulată în şaisprezece ani de existenţă pe piaţa media autohtonă, nimeni nu ne garantează, nici Ministerul Culturii şi nici vreo altă instituţie a statului de drept, că veniturile realizate din vînzarea tirajului vor intra în mod real în contul nostru. Tocmai de aceea, a calcula sprijinul acordat unei publicaţii culturale în baza unei estimate (deci ipotetice) vînzări integrale a tirajului ni se pare că deturnează bunele intenţii din Legea pentru finanţarea revistelor de cultură reprezentative din România. Dacă o revistă culturală ar vinde integral tirajul realizat, nu ar mai fi nevoie de sprijinul Ministerului Culturii.

Pe de altă parte, o reducere drastică a tirajului unei publicaţii culturale nu înseamnă diminuarea cheltuielilor, ştiut fiind că, la un număr mai mic de exemplare tipărite, preţul de producţie per exemplar creşte, nu scade. Deşi intenţia Ministerului Culturii este de a ajuta publicaţiile culturale, realitatea din teren confirmă, din păcate, vechea zicală: „Drumul spre iad este pavat cu intenţii bune“. Pînă acum, „sprijinul“ s-a soldat cu un deces: cel al revistei Cultura. Şi, am putea adăuga, nici o publicaţie culturală care încă rezistă pe piaţă nu se simte foarte bine. Deşi nu ne îndoim că scopul acestei legi nu a fost dispariţia revistelor culturale, consecinţele reale ale metodologiei de calcul nu pot fi cele scontate, din păcate.

Domnule Ministru,

Pentru că sînt convinsă că aveţi cele mai bune intenţii şi ştiţi foarte bine care sînt dificultăţile reale cu care se confruntă orice iniţiativă culturală – nu doar în România, ci oriunde în lume, actul cultural are nevoie de subvenţii –, vă supun atenţiei două propuneri:

Nu mai finanţaţi producţia revistelor culturale, ci consumul. În acest mod putem fi siguri că produsele culturale ajung la destinatarii lor, la cititori, şi nu se pierd pe drum. Un sprijin real ar consta în asigurarea unui număr de abonamente pentru „românii de pretutindeni“ – instituţii culturale, biblioteci, lectorate, organizaţii culturale din străinătate, dar şi persoane fizice interesate direct de cultura română: traducători, editori, scriitori etc. –, aşa cum s-a mai făcut în perioada 2006-2008, cu rezultate excelente. Deţinem, din acei ani, nenumărate mesaje de mulţumire, venite din toate colţurile lumii, de la beneficiarii acestei iniţiative, abandonate, din păcate, de către iniţiatorii ei. Nici bibliotecile din ţară, din mediul urban şi – acolo unde încă mai există – din mediul rural, nu ar trebui ocolite; lor li s-ar putea aloca fonduri destinate achiziţiei publicaţiilor culturale, iar ajutorul ar fi, astfel, mult mai eficient, pentru ambii „jucători“, instituţii şi reviste culturale, cărora li s-ar adăuga cititorii. În acest fel, principalii beneficiari ar fi cititorii reali.

Dacă Ministerul doreşte să finanţeze producţia, cred că mult mai eficient ar fi ca banii oferiţi să fie destinaţi exclusiv tipăririi publicaţiilor culturale de interes naţional, precum şi unor proiecte punctuale, de dezvoltare online sau în varianta print. În felul acesta, aţi încuraja creativitatea şi competitivitatea, iar mediul cultural autohton ar avea numai de cîştigat.

 

Cu toată consideraţia,

Carmen Muşat

Redactor-şef, Observator cultural