Nu, nu este vorba despre raportul pe care, de regulă, preşedinţii Statelor Unite îl prezintă la început de ianuarie în faţa Congresului. Facem referire la un substanţial dosar dedicat Uniunii Artiştilor Plastici din România (UAPR), cu care se deschide, între paginile 5-39, numărul 48, din decembrie 2015, al revistei clujene Idea. Organizaţie cu caracter de utilitate publică, UAPR are o istorie de peste 60 de ani, în care este cuprins şi ultimul sfert de veac, dramatic, avînd în vedere că în această perioadă patrimoniul său a scăzut cu pînă la 60%. Înainte de a intra în subiect, un preambul se impune.
Încă din primele zile de după Revoluţia din decembrie ’89, pe care mare parte a populaţiei României a trăit-o în faţa televizoarelor, cele mai multe alb-negru, s-a insinuat ideea că „produsele“ regimului comunist sînt detestabile, neconforme cu noile realităţi şi cu aspiraţiile democratice ale naţiunii. Astfel, la fel cum s-a întîmplat cu portretele celor doi soţi cîrmuitori şi operele tipărite ale aceloraşi, aruncate de la ferestrele sediilor de partid, se prefigura o debarasare de ceea ce putea fi legat de sistemul care a funcţionat în perioada ’46-’89. Aşa au început să dispară „fabrici şi uzine“ – o singtamă preluată din poetica proletcultistă –, ferme zootehnice, edituri, fără să mai amintim nenumăratele entităţi care au rămas pe loc, dar şi-au schimbat doar numele „compromis“.
Am auzit de atunci, de multe ori, în discuţii informale, mai ales în zona „independentă“ a artelor, ideea că UAPR ar fi şi ea o expresie a regimului comunist, o organizaţie birocratică vetustă, care nu mai are mare lucru de oferit membrilor săi (deşi patrimoniul său este încă consistent: galerii de artă, ateliere etc.). Recunosc că am demarat lectura articolelor din Idea interesat în ce măsură acestea analizează Uniunea (cum o să-i mai spunem de acum UAPR) ca organism viu, contemporan, şi nu dintr-o perspectivă asemănătoare celei din Un cadavre, textul scris de André Breton la moartea lui Anatole France, cel care personifica un trecut cu valori detestabile.
UAPR înainte de ’89
O concluzie care nu ar trebui comunicată chiar acum, la început, dar la care mă obligă structura ideilor ce urmează, este aceea că, deşi Uniunea a traversat peste 25 de ani de „libertate“, interesul celor care au produs articolele şi interviurile publicate în numărul din Idea la care facem referire s-a îndreptat cu obstinaţie către perioada de pînă în ’89, cea comunistă. Metaforic vorbind, halca pare mai „grasă“ în acea perioadă, dar nu din perspectiva caloriilor, ci a nocivităţii compoziţiei, pentru că, ştim bine, grăsimile fac mai mult rău. Devine evident la lectură că perioada respectivă este responsabilizată pentru ceea ce se întîmplă în Uniune la timpul prezent, inducîndu-se ideea, mai mult sau mai puţin subtil, că vechile tare se perpetuează şi în actuala organizaţie. Constat că puţine din lucrurile întîmplate după aceea interesează generaţia de critici aflată în jurul vîrstei de 35 de ani, şcolită, trăită, practic, în noul regim.
Spre exemplu, în primul articol paginat, „UAP între «sisteme»: contradicţii, diviziuni şi cezuri“, semnat de Magda Radu, din cele cinci pagini care-l conţin, doar ultima jumătate de pagină are trimiteri la perioada de după 1989. „Saltul în timp“ la care se referă autoarea se face brusc, de la o istorie de buzunar a Uniunii la timpul prezent, fără nici un pasaj de analiză a problematicii din perioada 1990 şi pînă acum. De aceea, calupul de întrebări insinuante avînd ca sursă judecăţi drastice, care se devoalează în acest fel, nu pot avea legătură decît cu emoţiile autoarei: „O întrebare de ordin general este de ce Uniunea funcţionează azi preponderent ca un organism refractar la schimbări, de ce e în continuare legitim să fie ridicate aceleaşi probleme care reiterează, de fapt, vechiul conflict între profesionalizare […] şi reprezentativitate […]. De ce se perpetuează cu atîta înverşunare viziunea ierarhică asupra mijloacelor de exprimare artistice, evacuarea spiritului critic şi respingerea experimentului artistic?“. Sau: „Ce s-a întîmplat, de pildă, cu colecţia UAP-ului care s-a format în perioada socialistă şi s-a evaporat în anii 1990?“, întrebare la care răspunsul s-ar fi găsit la o minimă cercetare pe „net“, unde l-am găsit şi eu, verificînd, dacă îmi aduc bine aminte, că aceasta s-a vîndut în 2006, de către preşedintele UAPR, Zamfir Dumitrescu, cu 281.000 de euro.
Dosarul conţine două interviuri substanţiale: unul cu pictorul Petru Lucaci, preşedintele în exerciţiu al Uniunii, şi celălalt cu Miklós Onucsan, artist cu lucrări în portofoliul Galeriei Plan B, recent laureat cu unul dintre premiile UAPR pe anul 2014. Invariabil, perspectiva este şi aici polarizată, înainte şi după ’89, putînd fi detectate, ca şi în textul amintit mai sus, destule insinuări cu privire la sensul actual al Uniunii, aşa cum rezultă şi din dialogul cu Miklós Onucsan, ale cărui răspunsuri parează însă „săgeţile“: „Î: Pe tine nu te-a tentat să o părăseşti? Şi ce te mai lega de o Uniune care avea prea puţine de oferit şi prea multe de luat la «pachet» odată cu ea? M.O.: Uniunea şi-a avut rolul ei animator în parcursul meu artistic, după cum ţi-am mai spus, şi într-o perioadă istorică specială, în care era nu doar unica posibilitate, dar oferea şi un anume suport, chiar un confort şi un context. Uneori era chiar plăcut… Acum, după atîta amar de vreme şi după atîtea păţanii în Uniune, mă simt faţă de ea ca faţă de o căsnicie mai puţin idilică, dar care durează de cîteva decenii: de ce să mai divorţezi? O despărţire de Uniune ar face ca, retrospectiv, toate neajunsurile trăite alături de ea să devină un lung şir de inutilităţi“.
Dialogul cu Petru Lucaci debutează cu o aserţiune în gamă minoră a celui care chestionează („Să pornim de la problema lipsei de perspectivă pentru producţia artistică“), angajînd întreaga discuţie într-o cheie problematică, încărcată de flashbackuri ce privesc perioada ante-’89, gen „Cum funcţiona sistemul de comenzi? Cine îşi lua maşină?“. Răspunsurile preşedintelui Uniunii sînt ample, consistente, incluzînd periodic referiri la binomul trecut-prezent: „Fără să fac apologia sistemului comunist care ne-a traumatizat pe toţi, atunci existau aceste fonduri de achiziţii pentru artă contemporană. Artiştii nu lucrau pe stoc ca acum. Atelierele sînt doldora de lucrări, pentru că nu interesează pe nimeni să le cumpere“ sau „Sistemul de achiziţii funcţionează în mai toate ţările din lume. Noi am scos acest sistem şi n-am pus altceva în loc să funcţioneze. Dacă Uniunea Artiştilor Plastici revendică povestea asta, e acuzată de atingeri cu ideologii expirate, ceea ce e absurd“. E vorba, bineînţeles, despre obsesivul „comunism“, Petru Lucaci demonstrînd că Uniunea reprezenta, dimpotrivă, un infiltrat capitalist în sistemul economic de pînă în 1989: „Pot să spun că statutul istoric al UAP a fost discutat cu interes şi apreciat pentru eficienţa lui capitalistă implementată într-un sistem comunist. Î: Nu că ar exista un aspect intrinsec pozitiv în a fi capitalist, nu? P.L.: Nu, dar este chiar o acuză aberantă. Se presupune că UAP este o relicvă comunistă. Desigur, cultura epocii avea şi o dimensiune propagandistă, iar unii artişti s-au aliniat. Dar organizaţia a funcţionat ca o instituţie capitalistă“.
Scurt-istoric în dialoguri
Şi în cazul lui Miklós Onucsan, intervievatorul stabileşte de la început cele două paliere despărţite de finalul anului 1989. Întrebările par a miza pe răspunsuri anticipate, dar răspunsurile artistului, ale căror francheţe şi sinceritate merită apreciere, pledează pentru rolul pozitiv, formator, al Uniunii: „Î: Îmi permit să introduc în dezbatere condiţia ta marginală în această organizaţie. R: Nu-mi pot însuşi această marginalitate nici măcar retrospectiv. Nu“. La întrebarea care angajează ideea că Partidul folosea UAP pentru a-şi atinge scopurile ideologice, creînd în acest fel un inconfort artistului, Miklós răspunde: „Probabil că erau stări de disconfort, dar nu le-am trăit ca atare, pentru că exista confortul «facerii», iar grijile îndeletnicirilor artistice eclipsau aceste stări“. Un alt răspuns, redat mai jos, poate fi considerat o acoladă semnificativă a întregului chestionar: „Î: Ştim foarte bine că […] UAP a fost […] un instrument de control al statului şi al Partidului aflat la cîrma lui. […] Cum crezi că a funcţionat asta? M.O.: Nu ştiu dacă UAP a fost un instrument de control într-o măsură mai mare decît erau Institutul «Andreescu» din Cluj sau celelalte institute de artă din ţară. Cum a funcţionat punctual controlul Partidului care se afla la cîrma Statului? Partidul era peste tot şi, pesemne, controlul era peste tot, în institut era la fel, după institut era la fel, era în cer, în pămînt şi sub pămînt, da, Partidul era peste tot. Dar, în acelaşi timp, nu era nicăieri. Nu te izbeai de el. Unii s-au izbit, eu nu. Am impresia că acest control al Statului e puţin supraevaluat“.
Alte capitole ale dosarului conduc în aceeaşi direcţie paseistă. Spre exemplu, cel referitor la relaţiile Uniunii cu Asociaţia Internaţională a Artelor Plastice (AIAP), din care rezultă că UAPR a fost conectată de timpuriu (1953) la activităţile acestei organizaţii, puterea politică (considerată aprioric obtuză) înţelegînd avantajele practice ale comunicării în ciuda apartenenţei la sisteme politice antagonice. La fel şi materialul despre revista Uniunii, Arta, a cărei istorie, preponderent de pînă în 1989, este parcursă prin chestionarul la care răspunde criticul Adrian Guţă. Deşi revista apare de cîţiva ani într-o formulă grafică comparabilă cu cele mai bune publicaţii de gen internaţionale, cu sumare consistente, tematice, coordonate de critici de prestigiu, cu articolele traduse în limba engleză şi o versiune online, prea puţin din programul său actual o interesează pe autoarea întrebărilor, Daria Ghiu. Trecutul revistei, pe care Adrian Guţă şi-l asumă prin procură simbolică, fiind redactorul şef în perioada 2000-2001, pare să fie mai ofertant publicistic decît prezentul viu, cel puţin în cheia în care articolele din Idea au fost concepute.
Scurta privire panoramică asupra „dosarului“ Uniunii pe care revista clujeană şi-a propus să-l deschidă, oferindu-l spre dezbatere mai degrabă colaboratorilor (din şapte autori, doar doi fac parte din redacţie) conduce şi la altă concluzie decît cea formulată în debutul acestui articol. Este vorba despre detectarea în acest demers a unui simptom tipic al societăţii noastre, care face diferenţa faţă de majoritatea naţiunilor colege din Uniunea Europeană, acel blocaj istoric, lipsa proiectului de ţară, despre care vorbeşte mereu sociologul (acum vice-prim-ministru) Vasile Dâncu. „Dosarul“ întoarce, ca atîtea altele, privirea obsesională spre trecutul comunist, care pare a cîntări mai mult în conştiinţe decît prezentul sau proiecţiile spre viitor. Din acest motiv, „raportul“ nu sesizează sau refuză să noteze, mai ales focalizînd în zona artelor plastice, exact acele aspecte vii, actuale, in motion, care fac din Uniune un potenţial cu viitor.