Casă-corp-ruină-moștenire-istorie: locuim unii la alţii

Important e ceea ce se întîmplă între extincţie şi apariţie sau, mai degrabă, renaştere. Or, ceea ce se întîmplă nu sub, deasupra sau aiurea, ci între, de mai multe ori o singură dată, este tocmai „golul“, adică „motorul“ istoriei; mai mult: însuşi momentul fiinţei istorice.

Nu trebuie să plîngem: dacă vrem ca fiinţa să aibă şi să facă istorie, trebuie să acceptăm şi ca ea să fie istorică. Să fie, altfel spus, contingentă sau, şi mai mult şi mai precis: limitat, restrîns teleologică.

Ceea ce facem noi, ca să putem să avansăm orbeşte, necesarmente orbeşte, altfel ne-am opri pe loc, este să refulăm ruina, care în alte vremuri a fost celebrată. Noi nu mai suportăm ruina, adică însăşi istoria manifestată ca existenţă terţă, între: după moarte, îna­inte de naştere. Ruina este însăşi Istoria.

Relaţia esenţială, fundamentală, „de temelie“ este aceea dintre casă şi corp, dintre construcţie şi corp: noi construim nu numai ca să ne protejăm corpurile, ci și ca să le dublăm, şi ca să fim autorii propriilor noastre corpuri, ai materialităţilor de care depindem. Casa e corpul: la propriu.

Fiecare fiinţă nouă, fiecare generaţie, individuală sau plurală, colectivă, vrea să îşi construiască propriul trup. Nu poate, urăşte, îi repugnă ontologic să trăiască în casele-construcţiile-trupurile unor dispăruţi, ale unor morţi. Şi atunci lasă să moară, lasă să dispară, lasă să se stingă aşa cum laşi să se stingă o lumînare: aşteptînd să se consume, să se termine, să se epuizeze pe sine, să se hrănească pînă la capăt pe sine din sine.

Iar aceasta e tocmai ruina. Cum spuneam, ruina este însăşi Istoria. Ruina este un sistem izolat, autarhic: viaţa în stare pură, de-socializată, sau socializată „estetic“, adică tocmai prin izolare. (O fenomenologie a ruinei.)

A lăsa să… este tocmai dublarea, repetarea „fenomenologică“ care se maschează pe sine ca al doilea termen şi maschează ca dublet, triada, al treilea termen. Această dublare a lui a lăsa să (celebră schemă logică şi a liberalismului ca anti-etatism, împotriva intervenţiei transcendente a statului în imanenţa societăţii: laisser-faire) creează, de fapt, dublul, adică fantoma: spectralizează, „fantomalizează“ (cum spunea J. Derrida) realitatea.

Realul istoric e spectral: producţie de spectre. Fiinţa istorică este spectrul de sine: nici morți, nici vii, nici construcție, nici spațiu gol (contradicție în termeni: un spațiu nu poate fi gol pentru simplul motiv că e „plin de sine“, spațiul este deja ceva, poate chiar totul: ființa însăși ca „loc“ al ființării).

Spaţiul, prezentul unei epoci, al fiecărei epoci, prezentul ca atare nu există decît în mod spectral, ca al treilea termen între extincţie şi apariţie, eventual ca re-naştere.

Din noi, din fiecare generaţie rămîn corpurile construite, care reprezintă însuşi spaţiul construit, materialitatea empirică a oricărei societăţi. Or, această materialitate, casa-corp, este nu numai bîntuită (dublu bîntuită: de către cei care au locuit-o, dar nu mai pot să o locuiască, dar şi de către cei care nu vor, pentru că nu este a lor, să o locuiască), ci bîntuie la rîndul ei spaţiul social. Iar această bîntuială, această bîntuire este este ceea ce numim moştenire, tradiţie, cultură.

„Moştenire“, „tradiţie“: materialităţi inutile, inutilizabile, pentru că nu le mai înţelegem rostul, materialităţi care simţim noi că dublează realitatea. Încercarea de a construi o punte între viaţa individuală finită şi istorie. Dar istorie tocmai a acestei spectralităţi.

Nu putem să nu ne construim corpuri. Casa e corpul pe care ni-l construim tocmai pentru a ni-l face propriu, al nostru, pentru a ne apropria corpul im-propriu, corpul care ne scapă, corpul ca inconştient colectiv, adică comun: corpul este celălalt la mine în casă, adică straniul freudian (Unheimlich), corpul dat, „natural“, creează efecte de spectralitare şi bîntuire de care noi încercăm să fugim tot înainte („fugă înainte“), construindu-ne corpuri care ne depăşesc şi care devin spectre publice, pe care urmaşii noştri nu pot decît să le abandoneze, lăsîndu-le să se stingă „de la sine“.

Corpurile construite pentru a îmblînzi, a „de-strania“, a dez-înstrăina, a apropria corporalitatea sînt, literal, empiric-spiritual, trupurile noastre de slavă, „gloriile“ noastre istorice, care devin însă realitate pentru alţii, care nu au ce face cu ele, pentru că nu poţi să locuieşte nişte corpuri străine.

Cred, deci, că tocmai logica (im-)proprietăţii corpului poate să explice aceste fenomene masive.

Casele, construcţiile, corpurile rămîn, şi temporal, şi spaţial, între şi sînt întotdeauna, pentru toate generaţiile, moştenirea însăşi şi, mai mult, realitarea însăşi. Cu care niciodată nimeni nu ştie ce să facă. Cu care nu se poate face nimic. Sînt resturi, vestigii, literal rămăşiţe în sensul de ceea ce rămîne în plus şi pe dinafară. Adică realitatea însăşi, bîntuitoare-bîntuită.

Case, corpuri, realitate intermediară, care fac trecerea: între noi, atît simultan, ca spaţiu construit-moştenit, cît şi temporal, ca punţi de remanenţă între spaţii inexistente, impracticabile.

Corpuri mari, pustii, intermediare, care fac trecerea şi sînt realitatea, întotdeauna im-proprie.

Corpul, casă-mormînt (orfic) a sufletului, casa, corp al corpului.

Trăim printre ruine. Oricînd şi oriunde, dintotdeauna. Ele sînt realitatea. Locuim, imposibil, unii în casele (trupurile) altora. Oroarea cu care ne refulăm: promiscuitatea ontologică a istoriei, sau cum ajung întotdeauna cei vii spectrele unor spectre.

Locuiesc în casa ta şi, pentru că nu pot să locuiesc în casa ta, să fiu prins, expropriat, între corpul natural impropriu şi propriul cultural impropriu, sînt împins să îmi construiesc propria casă-corp, în care doar alţii, de fapt, vor locui imposibil.