Publicînd în 2015 Solenoid, un nou roman de dimensiuni impresionante (peste 800 de pagini), după trilogia Orbitorului, Mircea Cărtărescu demonstrează, pe de o parte, că are o vitalitate şi o putere de creaţie ieşite din comun, iar pe de altă parte, dă dovadă de o rară consecvenţă cu sine, cu „proiectul“ său literar, cu temele şi obsesiile lui dintotdeauna: Solenoid este un alt Orbitor – şi de altfel o summa de teme, motive, imagini ale întregii literaturi cărtăresciene (a se vedea, de pildă, Nostalgia, Gemenii) –, în care îl regăsim pe protagonistul (alter-ego) din Orbitor, tînărul însingurat care locuieşte cu părinţii la etajul cinci al blocului de pe Ştefan cel Mare, personaj care contrapune realităţii precare, cenuşii (comuniste, deducem) o luxuriantă viaţă onirică, plonjînd cu fiecare ocazie în propria-i interioritate hipnotică, decis să-şi sondeze – cu speranţa că-şi va depăşi propriile limite omeneşti, fizice şi psihice – visele şi „anomaliile“ (cum le spune el), viaţa conştiinţei, dar şi inconştientul.
Proza soteriologică
Şi totuşi, Solenoid este o replică în negativ, să spun aşa, a Orbitorului: aici, protagonistul anunţă din primele pagini că nu este scriitor, fiindcă şi-a ratat această vocaţie cu ani în urmă, cînd poemul său Căderea a fost desfiinţat la Cenaclul Lunii al Facultăţii de Litere – mai exact, în seara de 24 octombrie 1977. Trimiterea la Cenaclul de Luni condus de criticul Nicolae Manolescu, cenaclul de afirmare al tinerilor (pe atunci) poeţi optzecişti, e cît se poate de transparentă (aşa cum poemul Căderea poate trimite la o variantă a Levantului). De altfel, Mircea Cărtărescu nu omite, la un moment dat, să ne ofere un savuros clin d’oeil autoironic, altfel spus, o savuroasă antifrază (fiindcă lucrurile stau exact aşa cum propune ipoteza): „Dacă poemul meu, Căderea, ar fi fost primit bine în şedinţa Cenaclului Lunii din acel noiembrie-ndepărtat [sic!], azi aş fi avut poate zece cărţi cu numele meu pe copertă, romane şi poeme şi eseuri şi scrieri academice, aş fi fost poate în manuale şi-aş fi (fost) invitat la tîrguri de carte în îndepărtate ţări nordice“ (p. 277).
În orice caz, această respingere critică a poemului îi oferă protagonistului din Solenoid – actualmente profesor la o şcoală din Colentina, la marginea Bucureştiului – pretextul de a respinge, la rîndul său, ideea că face literatură; ceea ce notează el aici, ani la rînd, şi într-un manuscris din ce în ce mai amplu, este – spune el – nu o „carte ilizibilă“, cum era cazul în Orbitor, ci un „jurnal“ aflat dincolo de literatură, un jurnal ce respinge literaturizarea şi invocă, dimpotrivă, dorinţa de a fi cît mai aproape de viaţă şi de adevărul ei (la final, el va fi ars). Iată, în mod surprinzător, că regăsim la Mircea Cărtărescu – atunci cînd ne aşteptam mai puţin – ideea de autenticitate care i-a marcat pe colegii săi de generaţie optzecistă (un Nedelciu sau un Crăciun, obsedaţi de condiţionarea impusă de limbaj), o autenticitate cu puternice rădăcini, de altfel, în autenticismul camilpetrescian, anticalofil. Ei bine, marea literatură – spune aici protagonistul – trebuie să transceandă nivelul estetic către unul ontologic şi metafizic, sau – cu o imagine plastică a aceluiaşi personaj – trebuie să facă în aşa fel ca uşile pe care ea le desenează pe pereţii groşi ai închisorii lumii omeneşti să se deschidă către altceva, către o altă lume: „O carte trebuie să ceară un răspuns. Dacă nu face asta, dacă-ţi opreşti privirile pe suprafaţa ei ingenioasă, inventivă, tandră, înţeleaptă, înveselitoare, minunată în loc să ţi le aţinteşti încotro cartea asta arată, atunci ai citit o scriere literară şi ai ratat înc-o dată sensul oricărui efort omenesc: ieşirea din lumea asta. Romanele te ţin aici, te-ncălzesc şi te consolează, pun paiete sclipitoare pe rochia călăreţei de circ. Dar cînd ai să citeşti, Dumnezeule, şi o carte adevărată [s.a.]?“ (p. 278), se întreabă protagonistul, expunîndu-şi, pe pagina următoare, credinţa în valoarea soteriologică a literaturii, de evadare din lumea mundană, ca la Eliade altădată: „Nici o carte n-are sens dacă nu e o Evanghelie“. Şi un pasaj autoreferenţial care lămureşte, dacă mai era nevoie, această intenţie de transcendere (transestetică) a celui care scrie: „Însă nici măcar nu scriu ca să citească asta cineva, ci ca să-ncerc să-nţeleg ce se petrece cu mine, în ce labirint mă aflu, cărui test sînt supus şi cum trebuie să răspund ca să scap teafăr. Scriind despre trecutul meu şi despre anomaliile mele şi despre viaţa mea translucidă, prin care se vede o arhitectură încremenită, încerc să desluşesc regulile jocului în care m-am pomenit, să disting semnele, să le pun cap la cap şi să-mi dau seama spre ce arată, şi să mă-ndrept într-acolo“ (p. 279). Protagonistul explorează, aşadar, condiţia umană pornind de la propriul caz, de la propria interioritate, aşa cum ontogenia repetă filogenia – şi o face pe căi oculte şi, mai ales, onirice.
Textul pe care-l scrie protagonistul este, în felul acesta, de două ori eliberator, pentru că el nu este literatură, ci mărturie „adevărată“ (e cuvîntul personajului) despre o realitate de dincolo de cotidianul mărunt şi banal. Evident că explorarea acestei realităţi coincide – în virtutea unui vechi principiu romantic al corespondenţelor, atît de prezent, de viu la Mircea Cărtărescu – cu abisurile propriului psihic, ale propriei minţi, expandate la modul grandios, proiectate cosmologic, aşa cum se întîmpla şi în Orbitor. Fanii Orbitorului vor regăsi imageria splendidă, scenele onirice inegalabile, personajele spectaculoase cu care îi obişnuise deja trilogia Orbitorului.
„Calea regală“ a scriitorului Mircea Cărtărescu este, o dată în plus, visul, iar Solenoid reprezintă, dacă vreţi, în ansamblul său, un elogiu narativ, luxuriant, adus visului. Există, de altfel, în capitolul consacrat spectaculosului Nicolae Vaschide (capitolul 37 din partea a treia), străbunicul Florabelei (profesoara de matematică), o amplă digresiune eseistică, culturală despre vis, cu evocări ale romanticilor germani, ale psihologiei abisale şi ale psihanalizei – ce reprezintă o adevărată profesiune de credinţă a romancierului. Visul reprezintă, de altfel, pentru personaj (şi pentru scriitor) calea esenţială de acces la această viaţă interioară şi, mai mult decît atît, calea esenţială de evadare din lume; pentru romantic, adevărata realitate nu este „lumea reală, concretă, tangibilă“, ci realitatea visului. Într-un fel, visul face legătura între lumea interioară, psihică a individului şi lumea impalpabilă la nivel macro (cosmologică). Mircea Cărtărescu înfăţişează o întreagă tipologie a viselor, dintre care numai o categorie e reprezentată de „visul suprem“, visul revelatoriu, „visul de evadare“: „Pentru Chalcidius (pe care Vaschide-l citi într-o ediţie a traducerii sale din Timaios, ce cuprindea mai multe comentarii de subsol decît text), filozof din al patrulea secol după Cristos, visele erau de trei feluri. […] Sufletul nostru mundan producea somnium sau phantasma, vise produse de impresii exterioare sau de rămăşiţele mnezice ale zilei precedente. […] Sufletul superior produce vise enigmatice, labirinturi în care mintea sa rătăceşte: visum, oneiros. […] A doua categorie de vise e a celor trimise de îngeri sau de demoni: admonitio sau chrematismos. […] revelaţia, pe care-o primeşti doar de cîteva ori în viaţă, visul esenţial, mai adevărat decît realitatea, şi singurul tunel ce se deschide-n peretele timpului, prin care-ai putea evada, este adusă doar de-al treilea fel de vis, visul suprem, visul de evadare. El vine din altă dimensiune şi poartă numele de orama [s.a.]“. Şi, într-adevăr, o bună parte din manuscrisul personajului – care tot „creşte“ ca dimensiuni – este un jurnal de vise (la un moment dat, el conţine chiar o înşiruire propriu-zisă de vise).
Acest capitol consacrat lui Nicolae Vaschide – tînărul de geniu născut (la sfîrşitul secolului al XIX-lea) la Buzău, într-o familie de negustori de brînză, ajuns student în filologie şi filozofie la Bucureşti şi, în cele din urmă, savant al viselor la Paris, unde e membru în „obscura confrerie a Oniromanţilor“ – desfăşoară una dintre cele mai frumoase, mai baroce, mai flamboaiante poveşti încastrate în roman. Îmbătat de „haşişul hialin al visului“, Vaschide se va specializa în „vînarea visului suprem, orama“ (p. 585). Cu craniul tatuat (ca Herman din Orbitor) şi sprîncenele „rase şi încondeiate“, el şochează cucoanele pe Calea Victoriei, iar extravaganţa lui are mai mult de-a face cu „decadentismul şi dandysmul pe-atunci în floare în Occident decît cu mahalagismul apoplectic bucureştean, şi anunţa bizareria asumată a suprarealiştilor“ (p. 579). Pe de altă parte, tot prin Vaschide scriitorul reia un motiv deja foarte bine-cunoscut din Orbitor, cel al experienţei revelatorii a sexualităţii văzute ca o corespondenţă totală creier-sex: fiecare noapte din sejurul său parizian Vaschide o petrece cu o altă femeie a străzii (din categoria „savantelor plăcerii“), pentru ca, trecînd prin voluptatea trupească, să ajungă în mintea ei şi să-i cunoască visele; în felul acesta o cunoaşte pe roşcata voluptuoasă Chloe, care va fi străbunica Florabelei (din care se va naşte, aşadar, un şir de femei frumoase şi senzuale). Închei acest episod cu o notă de umor (sînt, de altfel, mai multe în istoria excentrică a lui Vaschide), dar care conţine şi o observaţie interesantă privitoare la natura feminină a stărilor onirice: „[…] savantul român credea mai cu seamă în sufletul feminin al stărilor onirice şi voia să experimenteze cu femei, cît mai multe şi mai felurite femei. Căderea sa catastrofală din graţiile grupului oniromant şi reîntoarcerea la Bucureşti s-au petrecut mai ales ca urmare-a acestui hybris“ (p. 588). Într-adevăr, personajele feminine sînt, în ce le priveşte, cît se poate de pitoreşti şi de extravagante: Florabela, dar şi Ştefana (fosta soţie, psihotică, a protagonistului) sau Irina – iubita actuală (profesoara de fizică), cu care va avea o fetiţă cu acelaşi nume, femeia cu ochi hipnotici şi o sexualitate aparte, care-i va sta alături pînă la finalul apoteotic al cărţii („înălţarea la ceruri“ a Bucureştiului!).
O summa de teme şi motive
Solenoid este, la fel cum era Orbitorul, o enormă şi flamboaiantă arhitectură (livrescă, intertextuală) de lumi şi poveşti, construite pe cele două axe de susţinere – axa realului, a cotidianului banal, cenuşiu (cu vagi aluzii la comunism), respectiv axa imaginarului oniric –, şi avînd acelaşi protagonist dintotdeauna, tînărul însingurat, visător, pasionat pînă la obsesie de literatură. Mircea Cărtărescu este unul dintre marii noştri scriitori ai imaginarului, ai fantasticului şi ai visului, ancorat într-o solidă tradiţie autohtonă – Eminescu şi Eliade –, dar şi în cea europeană a romantismului, la care se adaugă imageria de tip postmodern (sprijinită pe biologie, fizică, matematică şi alte ştiinţe avansate). Casa pe care o cumpără protagonistul, de pildă, la începutul romanului, îmi pare o versiune postmodernă, dotată cu un… solenoid la subsol a casei delabrate din Sărmanul Dionis al lui Eminescu. Pe de altă parte, pe urmele lui Eliade, Cărtărescu este şi un mitolog de neegalat (în plus, cu o vocaţie totalizantă) al Bucureştiului, „cel mai trist oraş din lume“, hipnotic sub impactul scriiturii sale.
Solenoid reprezintă, încă o dată – cu unele riscuri de rigoare: senzaţia de déjà vu, o anumită scădere a tensiunii narative –, o summa de teme şi motive cărtăresciene (autobiograficul, Bucureştiul, visul, fantasticul, proza copilăriei, proza soteriologică, livrescul), ce se hrănesc din acelaşi eu romantic expandat, cu puternice baze narcisiste.