Premiul pentru eseu din 2015 al filialei din Tîrgu-Mureş a Uniunii Scriitorilor a fost acordat anul acesta unui scriitor pe cît de interesant şi erudit, pe atît de „anonim“: Marius Iosif. Lucrarea premiată, O ecologie a sacrului, apărută la Editura Tractus Arte, propune o analiză profundă a metamorfozelor sacrului de la natural la „sintetic“ şi „prelucrat cultural“, de la revelaţie la construcţie imaginară şi mitologică, de la experienţă tulburătoare la un „fenomen religios“ prozaic, subordonat în cele din urmă politicii şi economiei.
Combinînd cele mai profunde intuiţii despre sacru şi fiinţă ale lui Eliade şi, respectiv, Heidegger, autorul invită convingător la o redescoperire a sacrului autentic, dezvăluit de orice fiinţă care îşi are viaţa ei proprie. Marius Iosif este un filolog prin formaţie şi un filozof prin vocaţie. El preferă, de aceea, să redescopere „sacrul“ mai curînd în literatură decît în construcţiile artificiale ale multor filozofi de profesie. El crede, la fel ca şi Heidegger, că filozofia a pierdut „fiinţa“, re-elaborînd uitarea ei într-o „neo-scolastică“ a mărgelelor de sticlă şi că religiile au pierdut sacrul, concentrîndu-se asupra discursului descriptiv care „ascunde“ revelaţia şi căzînd pradă propriei lor instituţionalizări şi, nu de puţine ori, legilor economice şi ispitei de a „comercializa“ vestirea „împărăţiei lui Dumnezeu“.
Cartea porneşte de la o experienţă personală, o „criză“ care l-a condus pe autor de la limita nonsensului la descoperirea fecundităţii ontologice a vieţii şi a sacrului imanent, prezent în fiinţe. Urmează o serie de analize literare, de o excepţională profunzime filozofică şi, într-un sens larg, „mistică“ sau spirituală. Autorul străbate reflexiv „transcendentul imanent“ evocat de scrierile lui Sofocle, Shakespeare, Dostoievski, Tolstoi, Proust, Kafka, Camus, Cioran şi Ponge. O vastă şi erudită incursiune în „spiritualitatea“ acestor autori alcătuieşte partea cea mai substanţială a cărţii.
Ultimul capitol, dedicat uitării sacrului şi mistificării sale în ceea ce autorul numeşte „sacrul sintetic“, conţine probabil „cifrul“ acestei lucrări de critică a modernităţii. Autorul consideră că maladia modernă a angoaselor şi a golului interior este cauzată de o pierdere originară a „sacrului real“, înlocuit cu surogate şi false soluţii mai mult sau mai puţin mitologice sau, în cel mai nefericit caz, doar pragmatice. Finalul cărţii se întîlneşte, în pofida opţiunilor explicit ateiste ale autorului, cu mistica „decuvîntării“ – a tăcerii care îl ascultă pe Dumnezeu. Autorul se apropie în final, neexplicit, şi de o celebră frază a lui Wittgenstein, din al său Tractatus: „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să taci“. Un apofatism care caută sau aşteaptă o epifanie a fiinţei pare în final cheia întregii „căutări spirituale“ a autorului. După 400 de pagini erudite de căutare a sacrului, Marius Iosif descoperă pur şi simplu că uneori cuvintele sînt de prisos.
Dacă această carte ar fi apărut într-o altă limbă, să spunem, în franceză, probabil că ar fi avut un binemeritat ecou în lumea literară. În România însă, unde cărţile se vînd şi se discută în funcţie de notorietatea autorilor, spaţiul rezervat „necunoscuţilor“ care scriu cărţi de referinţă este mai restrîns şi marginal. În absenţa unui „marketing editorial“ în jurul numelui autorului, o carte majoră ca aceasta riscă să treacă aproape neobservată. În schimb, lucrări mai puţin dense şi originale sînt comentate şi recenzate în exces, devenind aproape „lecturi obligatorii“. Secretul succesului pare a fi proximitatea acestei „pieţe centrale de idei“ în raport cu nucleele puterii (culturale, simbolice şi, uneori, politice). Marius Iosif nu este, evident, un autor „în vogă“, prezentat publicului în culori genialoide. Totuşi, aş îndrăzni să recomand cartea lui ca pe o lucrare deosebit de importantă, care problematizează lucruri esenţiale. Departe de lumea dezlănţuită a pieţelor simbolice şi culturale (dar şi la adăpost de ele), această carte pledează pentru o „înţelepciune a vieţii“ şi pentru o onto-fanie eliberată de idolatria formelor şi a imaginarului, ca şi de sclavia faţă de virtual şi de toate derivatele sale, dintre care „comunicarea online“ pare acum cea mai hegemonică. Ideea (şi ideologia) se cuvine să lase locul physis-ului, realului concret, sau, cel puţin, să nu li se substituie mistificator.
Daca este vorba despre o hermeneutica in cheie heideggeriana am multe motive de indoiala . Sa amintim citeva elemente : Heidegger confectioneaza o fantastistorie conspirationista , in care metafizica ( ontoteologia , cum ii spune el ) ar fi la capatul si motorul decadentei europene iar Platon , primul electrician .El se inversuneaza impotriva logosului in numele unui Dasein sau Geist obscur ( in care cercetatori mai perspicace au vazut Volk-ul si pe Dionisos nietzschean ) , intreaga opera a lui Heidegger putind fi citita in cheie nietzscheana , fortind putin , ,antihristica, , nihilist-activa , revolutionara ( a se citi anarhista ) .Mania impotriva logosului e elocventa , Heidegger nu a fost atit de viteaz ( sau de nebun ) ca Nietzsche sa se ia direct de Hristos , l-a ales pe Socrate ca tinta .Nu ma intereseaza avent. lui politice .Daseinul lui e in linia nebulosului idealism german , solipsist , nationalismul volkisch fiind proiectia ,cosmica, a acestui egoism titanic . Heidegger se considera cel mai important filozof de la Heraclit incoace, , megalomanie tipica filozofilor-profeti germani . O exegeza crestina ( sau generic spirituala ) in cheie nietzscheana sau heideggeriana e aproape o contrafacere , este postmoderna , subversiva sau deconstructivista . Heidegger e la moda ( pt. postmoderni , pe care ii leaga de rev. conservatoare de la Weimar ) pt. ca e sofisticat si obscur , cabalistic , nimeni nu a reusit sa inteleaga ce este Daseinul , era probabil propriul lui ego , a carui autenticitate i-a permis toate piruetele , cu el tragicul eroic a devenit tragicomedie . Macar Nietzsche era tragic si autentic , Heidegger e imitatia lui filozofanta , de catedra si salon . ,Catastrofa europeana se datoreaza gindirii socratice si metafizicii, , auzi sentinta .Si Evangheliei , ,spiritului iudeu, , se subintelege , logosului si moralei . Intr-adevar , Heidegger a fost cel mai mare speculant de idei al odiosului secol 20 .
Sacrul este exprimarea sublimă a extazului, a uimirii în fața adevărurilor absolute. Iar “Absolutul” este hrana preferată a lui Cronos.