Revoluția română n-a fost altceva decît o ocazie de rearanjare a mobilei. Vulgarizez, iar mutarea mobilei (clasice, de sufragerie) din Anul dispărut. 1989 are, evident, cu totul alt substrat metaforic. Dar cam așa a sunat, în capul meu, una dintre reflecțiile de după „vizionarea“ spectacolului.
Anul dispărut – pe textul lui Peca Ștefan, în regia Anei Mărgineanu – are trei părți, fiecare, construită în jurul unui moment/eveniment mai mult sau mai puțin limită de viață cotidiană: intervenția „autorității“ pentru ca un actor să nu mai lipsească de la aplauzele atent regizate, cercetarea, la o ședință a părinților, a celor întîmplate înainte de dispariția unui copil și intervenția familială în tentativa de fugă de-acasă a unei fete rămase însărcinată cu un poet potențial disident.
Spectacolul se deschide cu fiecare actor asumîndu-și identitatea (și postura corporală, și idiosincrazii verbale) altui membru al echipei artistice sau tehnice și povestind unde, cum și-au petrecut zilele Revoluției. Pentru toată lumea, chiar și pentru cei prea mici să-și amintească singuri (dar știu de la părinți), finalul de decembrie 1989 s-a întipărit pînă la detaliu. Iar asta ține de memoria nechestionabilă (despre faptul că este ea însăși, uneori, un construct – conștient – va fi vorba la sfîrșit), în timp ce amintirea celor 11 luni care au precedat Revoluția se limitează la informații istorice (Sindicatul Solidaritatea, Gorbaciov…). Principial, prima parte reconstituie un fel de repetiție de la Teatrul Mic, la care Gheorghe Visu fusese chemat „disciplinar“ la începutul anului 1989 pentru că, la un spectacol unde nu apărea pe scenă decît în prima parte, fugea de la prezentarea tuturor actorilor la aplauze, ca să se ducă la Filarmonică. Scena, cu Visu (jucat, acum, de Viorel Cojanu), Maria Ploae (jucată de Isabela Neamțu), directorul teatrului (Dinu Săraru, jucat de Gh.Visu) și regizoarea tehnică (Maria Ploae), plus inevitabilele „roluri secundare“ jucate de reșoul electric, celebrul frig și referințele obscure la fapte din teatru, îi redistribuie, după cum se vede, pe cei doi actori de la Mic înăuntrul propriilor amintiri, în același timp în care ei chestionează tocmai fidelitatea acestor amintiri. (Investigarea și relativizarea ideii de „real“ în teatru, e drept, exclusiv în acest moment al spectacolului, e un fel de fir ce leagă Anul dispărut de anterioara colaborare recentă a tandemului Peca-Mărgineanu, Foamea noastră cea de toate zilele.)
Partea a doua e și ea o reconstituire, ficțională, a unei întîlniri la joacă între colegi de școală, Simina (Ilinca Manolache), Alexandru III (Viorel Cojanu) și Grasu (Toma Cuzin/Virgil Aioanei), comentată de părinții Siminei și a lui Alexandru, reprezentanți de seamă ai establishmentului perioadei – o fostă sportivă de performanță (Mihaela Rădescu) și un secretar de partid (Visu). Spre deosebire de episodul dinainte, potențial abscons pentru spectatorii neinteresați de lumea teatrului, povestea de aici e, în subtilitățile ei, extrem de limpede construită. Pe fundalul unor relații între copii și distribuții de roluri, aș zice, universale (fraierul blînd, eroul, prințesa răzgîiată), se suprapun diviziunile sociale tipice ale epocii, iar transgresările copiilor (gume aduse de mătușa din Turcia, videoplayer, bancuri politice, Europa Liberă) se transformă în contorsionări parentale de retraducere în termeni ai conformității politice, sociale, comportamentale a epocii.
Ultima parte, cea mai amplă, spune o poveste de familie – a minorei Luminița (Ilinca Manolache) care vrea să-și trăiască iubirea și să-și crească viitorul copil într-o altă lume, într-un altfel de cuplu decît cel al surorii și al cumnatului ei, abrutizați de frig și spaime, și pe care sora, cumnatul, tata și mama o forțează în propria ramă existențială, o reproducere identică a traseului lor. Pentru că ei știu. Pentru că așa cum a fost, așa va fi. Perpetuu. Cu cîteva luni înainte de Revoluție. Chiar și în lipsa monologului Mihaelei Rădescu, monolog care o plasează pe Luminița (această Luminița sau alta?) în mijlocul Revoluției, scena e copleșitoare prin felul în care descompune, pînă la ultimul șurub, mecanismul pervers al familiei perpetuînd automatisme, interiorizînd la perfecție nu „sistemul“, ci adaptarea voluntară, conviețuirea „fericită“ cu el pînă la folosirea lui (turnătoria voluntară, chemarea miliției) în scopul propriei conservări. Cu alunecări inerent comice (funcția centrală a sticlei de țuică în crizele familiale, relațiile de putere inversate între soț și soție), acest moment al spectacolului le oferă actorilor și partiturile cele mai complexe – mai ales Ilincăi Manolache, absolut minunată.
Accidental, am avut șansa să văd Anul dispărut în ambele lui distribuții (și cu Toma Cuzin, și cu Virgil Anghel în rolurile multiple pe care le joacă, mai ales în cel al cumnatului din cea de-a treia scenă) și să și particip la unul dintre momentele participative (pe bază de bilețele, cîțiva oameni din public iau parte la ce se-ntîmplă pe scenă ori în alte spații) – cel din prima parte, cînd o mînă de spectatori sînt chemați în biroul responsabilei de partid (Mihaela Rădescu) pentru un (semi)monolog despre „tovarășul Aristotel“, teatru, catharsis și „șopîrle“. E fascinant modul, subtil, dar sensibil, în care se schimbă spectacolul prin alternarea unui singur actor (măcar și pentru faptul că Toma Cuzin potențează încărcătura dramatică, în timp ce Virgil Aioanei are reflexul descărcării tensiunii în momente de maxim dramatism), dar și felul în care actori cu experiențe diferite (dar nu foarte), care nici nu fac parte cu toții din aceeași trupă, nici nu joacă în mod curent împreună (paradoxul e că Mihaela Rădescu și Viorel Cojanu se întîlnesc pe scenă foarte des în producții independente, nu la Mic) construiesc un spectacol caleidoscop, în același timp de scenă italiană și cu elemente de teatru participativ.
Dincolo de tema lui 1989 și a Revoluției, Anul dispărut e un spectacol despre natura (selectivă) a memoriei și a „realului“ și despre felul în care acest proces natural și social a redus cîteva decenii din viața noastră la mileuri, televiziunea bulgară, cravatele de pionieri și la vocea împiedicată (recurent reprodusă) a lui Ceaușescu. Fiindcă de Luminițele acelei vremi nu e ușor să-ți amintești.
Teatrul Mic, București
Anul dispărut. 1989 de Peca Ștefan
Regia: Ana Mărgineanu; Scenografia: Anda Pop;
Coregrafia: Andreea Duţă; Video design: Cinty
Ionescu; Cu: Gheorghe Visu, Maria Ploae, Mihaela
Rădescu, Ilinca Manolache, Isabela Neamţu, Viorel
Cojanu, Cuzin Toma/Virgil Aioanei