Literatura ca discurs autorevelat (II)

Prima parte a cronicii poate fi citită AICI. Cum realitatea pe care vrea să o mărturisească şi, în acelaşi timp, să o facă inteligibilă scriind-o este una ieşită din comun, în afara tiparelor, diaristul, care consemnează meticulos istoria anomaliilor sale, îşi declară aversiunea faţă de orice formă consacrată a literaturii, faţă de roman mai ales. Singura tensiune acceptabilă este cea mistică: „Aşa trebuia să fie literatura ca să-nsemne ceva: o levitaţie deasupra paginii, un text pneumatic, fără nici un punct de atingere cu lumea materială. Ştiam că n-aveam să scriu nimic care să fie săpat în foaie, îngropat în şanţurile şi canalele ei asemenea unor sarcopţi semantici, aşa cum scriau toţi povestitorii, toţi autorii de cărţi «despre ceva». Ştiam că nu trebuie să scrii cu adevărat decît Biblii, decît Evaghelii şi că destinul cel mai mizerabil de pe pămînt e al celui care-şi foloseşte propria minte şi voce ca să rostească vorbe care nu i-au fost niciodată dictate şi puse în gură: falşii profeţi ai tuturor literaturilor“. Iată miza extraordinară, orbitoare a scrisului. Iată cauzalitatea negării literaturii, ca discurs impotent, steril, condamnat la automatisme tehnice. Scriitorul, în acest înţeles radical, care nici nu mai e, de fapt, un scriitor, ci […]