După un sfert de veac de tranziţie către economia de piaţă, statul de drept şi democraţia parlamentară, am înţeles, în sfîrşit, despre ce anume este vorba. Aşa sînt eu: tardiv în reacţie. Educat greşit 
pe vremea comunistă, plec în orice relaţie omenească de la exact acelaşi principiu de la care porneşte şi Justiţia: prezumţia de nevinovăţie. Adică: nu intentez proces de intenţie preopinentului, nu-i atribui acestuia gîndul de a mă înşela. Îl cred pe cuvînt „din prima“. Aşa am procedat şi cu întîmplările, oamenii şi „realizările“ acestui sfert de veac de cînd comunismul a căzut. În ciuda unui morman de contraargumente, în pofida unui material empiric de o consistenţă enormă, împotriva unor evidenţe de multe ori sfidătoare, am acordat peste limită credit intenţiilor şi proiectelor reformiste, care îşi propuneau, cel puţin de ochii lumii, să transforme „în bine“ România. Doar că 25 de ani sînt 25 de ani. Nefiind eminamente oligofren, avînd privilegiul de a fi alfabetizat şi beneficiind de o spoială de educaţie superioară, treptat-treptat am început să mă deştept. Şi ca orice trezire, ca orice Damasc, o asemenea trăire a avut nevoie de un moment zero, de un declic, de un şoc.
Un vot egal zero
Cît priveşte registrul politic, pentru mine relevant a fost momentul referendumului din 2012. Dacă procedura democratică de demitere a unui preşedinte abuziv şi pe alocuri penal se sfîrşeşte cu o erată inserată sîmbătă la şase dimineaţa într-un document al Curţii Constituţionale, care anulează dintr-un foc 8,5 milioane de voturi, iar INS nu este capabil vreme de doi ani şi mai bine să centralizeze şi să organizeze rezultatele unui banal recensămînt, astfel încît să ştim şi noi cîţi mai sîntem şi cîţi votăm, atunci e clar: partida cu democraţia e pierdută. Lasă să fie acolo, la ei, democraţie, la Berlinul, Washingtonul şi Bruxellesul lor. La noi, aici, doar colonie sau gubernie. Condusă de paraşutaţi şi administrată de paraşute. E bine.
Pe de altă parte, am văzut cum Justiţia, intens clamată ca independentă, investită într-o acerbă luptă anticorupţie, a generat numeroase spectacole TV, cu inşi încătuşaţi de-acasă şi duşi cu duba la puşcărie. Condamnaţi la o brumă de detenţie, acestora averea le-a rămas în bună măsură intactă. Păi şi-atunci, de ce tot ciné verité-ul, show-ul şi caterinca? Ca să ce? Banii mei, de idiot cetăţean plătitor de impozite la zi, au rămas în conturile din paradisurile fiscale ale marilor corupţi (mai mereu doar români, aproape niciodată apuseni). Atît de bine funcţionează Justiţia „reformată“, încît România este pe antepenultimul loc al proceselor pierdute la CEDO. Ştiţi, abuzuri de drept… Doar Rusia şi Turcia ne bat. Iar una dintre consecinţele luptei anticorupţie este că, în administraţie, doar „eroii“ mai semnează vreun act oficial, marea majoritate a demnitarilor şi funcţionarilor preferînd să temporizeze sau să se abţină de frica DNA. Blocajul decizional este aproape total. E de mirare că lucrurile nu o iau razna de tot… Iar campania anticorupţie, în loc să reducă din fenomen, relevă noi şi noi dimensiuni abracadabrante. Ca în basmul despre balaurul cu nouă capete, doar că în realitate corupţia pare a avea o infinitate de cranii. Iar dacă doar o parte a clasei politice are mari corupţi, iar cealaltă doar plevuşcă, atunci e de bun-simţ să mă uit strîmb la maniera în care se spune că ar funcţiona Justiţia cea prea bine reformată.
Dacă voturile a aproape 7,5 milioane de oameni cîntăresc mai puţin decît voinţa unor cetăţeni adunaţi pe străzile a cinci-şase oraşe mari, străzi pe care nu au ieşit mai mult de 50.000 de protestatari, atunci este evident că votul nostru, cel deja batjocorit în 2012, nu mai valorează nimic. E ok, am înţeles, am luat act. Perfect, astfel am rezolvat primul punct al situării mele în noua eră. M-am edificat în ce fel de societate „democratică“ trăiesc.
Proprietatea, nemţii şi ceaiul
Acum, referitor la capitolul al doilea, cel al unei încrederi prost investite în economia de piaţă, lucrurile s-au desfăşurat şi ele după un tipic extrem de interesant. Voi nara un dublu episod ce mi s-a întîmplat personal. Nu exagerez întru nimic. Damascul economiei de piaţă are parte de resorturi apropiate de estetica romanului latino-american, în dimensiunea realismului magic.
Pe scurt, familia mea se tot judecă pentru o despăgubire din partea Statului român pentru o proprietate furată de comunişti şi apoi distrusă în 1948. O face din 1995. A fost dată o hotărîre judecătorească definitivă, lucrurile erau clare, totul pînă la punerea în act. Sumele de despăgubire au tot fost micşorate, autorităţile locale invocînd numeroase expertize de calibrul logic al afacerii „flota“ (de la plus la minus infinit, pentru neiniţiaţi!). De la valoarea x la valoarea x–n, cu mai mulţi factori de multiplicare. Iar banii efectivi, cei puţini, evident, nu i-am văzut nici pînă în ziua de azi. O situaţie ca aceasta este ceva obişnuit în ţara Uniunii Europene numită România, care, nu-i aşa, a condamnat comunismul prin preşedintele Băsescu, asumîndu-şi juridic consecinţele acestui act. În schimb, la vreme de criză, în perioada 2009-2012, ceva peste 1,4 miliarde de euro au fost acordaţi cu celeritate băieţilor deştepţi, în bună măsură recrutaţi din clientela celui mai „justiţiar“ şi prezidenţial partid, care, prin preacinstitul Boc, păstorea un guvern de neagră amintire. Aha, mi-am spus eu în gînd, economie de piaţă şi proprietate sacrosanctă, însă doar pentru unii. Aferim!
Alt caz de minunată funcţionare a aşa-zisei economii libere. Mă duc undeva, pe un mare bulevard bucureştean, să reînnoiesc abonamentul de telefonie mobilă. Compania, fireşte, privată, una foarte mare, care a fost preluată în epoca crizei elene de o multinaţională germană (Gesundheit, Angela!), are, spre deosebire de concurenţa britanică, al cărei birou se află la doar 25 de metri distanţă, un spaţiu de o meschinărie exemplară. La englezi, locaţia, de o eleganţă maximă, este de cîteva ori mai amplă, deservită de un număr de cinci ori mai mare de angajaţi, toţi prezenţi. La britanici se ia bon electronic de ordine, rîndul îţi vine rapid, stai jos, funcţionarii sînt tineri, simpatici, eleganţi, amabili şi competenţi, puşi efectiv să te ajute. La germani, cei care au cheltuit la preluarea companiei, acum un an şi jumătate, peste 10 milioane de euro pe o campanie publicitară de o agresivitate patologică, sînt abia patru funcţionari. Evident, nu există scaun, nici măcar pentru sărmanii amploaiaţi, nişte tineri cu înfăţişare de pieţari, părînd a avea cu toţii intelect de limită (nu e nici o glumă!). Din patru ghişee, funcţionează doar două, de fapt, unul singur, pentru că al doilea amploaiat a dispărut pentru o oră, nu se ştie de ce. La nemţi, omul de la casă îşi ia şi el pauză, din motive de sistem blocat: nu poate încasa banii, nici măcar pe facturile abonamentelor. Lipseşte mai bine de un ceas. Cînd, în sfîrşit, îmi vine rîndul şi comand un amărît de telefon, mi se aduce altceva decît solicitasem, iar cînd, în fine, îmi parvine obiectul cerut şi trebuie refăcută factura, sistemul se blochează, de astă dată definitiv. Sărmana funcţionară îmi şopteşte solidară: veniţi peste cîteva ore, eu fac documentele pînă atunci – şi se rezolvă!
Fireşte, am renunţat la prelungirea contractului. Să fie acolo, la ei, la nemţi. Mă duc la biroul britanic. Jur că în 25 de minute am rezolvat treaba, trei abonamente şi două telefoane, cu tot cu portare. Ceea ce dincolo ar fi durat trei-patru zile aici s-a rezolvat pe loc. Ca urmare a acestor experienţe, Damascul meu a fost unul real, exploziv şi complet. Am priceput, fie doar şi după aceste două episoade, cît de „sănătos“ funcţionează economia de piaţă şi cum este respectată proprietatea privată în România statului de drept.