În casa geamănă, lipită de aceea în care m-am născut imediat după război, la Cluj, locuia un fost maior de cavalerie, care avea doi copii născuți cu puţin înainte de izbucnirea acestuia. Îmi amintesc cît au suferit şi ei, şi părinţii lor în anii ’50, cînd trecerea prin liceu le-a fost îngreunată, şi drumul înspre studiile superioare le-a fost blocat din motive de „origine socială“. Peste drum locuia Radu Enescu, care rămăsese fără slujbă şi care, în aceiaşi ani, a petrecut luni în şir închis în casă, de teama de nu fi arestat ca şi unii dintre foştii săi colegi şi prieteni clujeni-sibieni, printre care I. Negoiţescu şi Nicolae Balotă. Păcatul acestora şi al altor sute de mii era invizibil, dar greu: toţi erau progenituri ale „claselor exploatatoare“, ale „burghezo-moşierimii“ şi deci, în virtutea unei legi obiective a materialismului istoric, aplicate în contextul social-politic al acelor vremuri, li se transmisese, am spune astăzi, prin codul genetic, morbul conştiinţei de clasă. Erau deci duşmani potenţiali ai tuturor celor care se opinteau din greu să construiască o societate nouă, dreaptă şi luminoasă, care va conduce la o fericire eternă, garantată de viitoarea orînduire comunistă.
În săptămînile acestea sînt din nou martorul unui fenomen straniu: în Statele Unite, un candidat la președinţie, miliardar, este puternic atacat de alţi miliardari, care nu-l vor cu nici un chip într-o asemenea poziţie. E mai rău decît o simplă contrazicere a unei înţelepciuni populare bine înrădăcinate care ne învaţă că „corb la corb nu-și scoate ochii“; sîntem din nou în conflict direct cu un corolar al unei alte legi „obiective“ a materialismului istoric, care ne asigură că toţi bogătaşii lumii sînt născuţi de aceeaşi mamă ideologică, care i-a făcut exploatatori din (şi prin) naştere. Dacă nu mă credeţi, citiţi ce scriu astăzi unii dintre reprezentanţii noii stîngi româneşti. Discursul anticapitalist, antiglobalizant, explicarea oricărui eveniment, de la terorism la „lupta de clasă“, precum şi a oricărei structuri sociale în termenii unui neo-marxism care se vrea „cu adevărat ştiinţific“, sofisticat şi atoateştiitor, este categoric şi foarte sigur de sine: de astă dată este posibil deoarece minţi luminate, cu adevărat, garantează acest lucru, nu mai avem de-a face cu d-alde Jdanov sau cu cine ştie ce miciurinist dogmatic şi incult, ci cu minţi luminate, vorbim de un Žižek sau un Alain Badiou, nu-i aşa?
Citez la întîmplare nu pentru a mă da şi eu… ştiinţific, ci pentru simplul motiv că astăzi am găsit din întîmplare, pe internet, un articol-postare, în care am citit, printre altele, următoarele: „Răsfăţaţii sistemului au mîngîiat pe creştet idei creţe de sărăcire a popoarelor lor, prin implementarea în forţă a pieţei libere. Acum dau ultimul atac cu anestezice dure: naţionalism puternic, frici cultivate aberant în capetele oamenilor. În tot acest timp, şi mă uit şi la România ultimilor ani, creşte ura… pentru tot ce înseamnă eliberare din chingile economice, din ce în ce mai strînse în jurul masei amărăştenilor […] [aceştia, i.e. „răsfăţaţii sistemului“] au stat pe la serbări cu «elitele» noului val în establishment şi s-au închinat la moaşte anticomuniste. S-au lăsat împăiaţi cu zîmbete de sfinţi, în timp ce capitalismul, după capul lor, eradica suferinţele şi nevoile…“. Nimic cu adevărat surprinzător, Europa şi Statele Unite sînt pline de asemenea puseuri post-post-trotzkiste, reformulate în contextul potrivit; ceea ce sperie este siguranţa de sine a acestor neoprofeţi, aici ca şi în România. Nu că exploatarea nu ar exista, nu că lăcomia nu este multilateral dezvoltată, nu că societatea nu este stratificată, şi pentru mulţi această stratificare este determinată, în mod evident, de considerente pur materiale şi lucrează în favoarea celor care au, şi au mult, extrem de mult. Numai că toate aceastea reprezintă doar o faţă a unui Ianus nefericit; sau poate că mai corect ar fi să vorbim de un fragment al feţei vizibile a unui satelit, ca luna noastră spre exemplu, iluminat doar din cînd în cînd, în culori foarte diferite, de la galben pînă la un roşu crud, de nişte zei capricioşi.
Zevedei Barbu, un om care a îndrăznit să fie de stînga în fapt şi în faptă, şi nu doar în teorie, a scris un eseu excelent pe această temă. Ofiţer dezertor de pe frontul de Est în 1942, judecat la Sibiu, în 1943, pentru activităţi subversive împotriva Statului român, condamnat şi închis la Caransebeş, în „închisoarea comuniştilor“, pînă la 23 august 1944, după eliberare compagnon de route pînă în 1948 – Barbu a avut nu doar curajul, dar şi ceea ce este uneori şi mai greu de realizat, onestitatea intelectuală şi tăria de caracter necesare pentru a-şi pune convingerile sub semnul întrebării şi a trage, pînă la capăt, consecinţele, oriunde l-ar fi condus acestea. Într-un articol intitulat „Despre limitele self-transcendenţei“, a explicat, pornind de la Hegel, pe care-l ştia cu adevărat, şi nu din auzite, mecanismele care duc la încremenirea în tiparele şi clişeele unor concepte şi sintagme reciclate, pentru a construi cu ajutorul lor teorii, care şi ele, la rîndul lor, sînt fantome sau substitute ale unor vechi formulări, care simulează doar episteme, în timp ce nu reprezintă altceva decît o nouă doxă. Voi descrie mai pe îndelete raţionamentul lui Zevedei Barbu într-una din „Iintersecţiile“ viitoare.
Columbia, 2 aprilie 2016