Dialogul dintre cele două autoare a început mai demult, în 2013, făcînd obiectul cărţii Von Schubert bis Praid (De la Schubert la Praid – mostre de lectură ale unei afinităţi spirituale). Dialogul continuă, şi în 2015 apare a doua carte, Succesul se succede. O conversaţie firească între Erna Hennicot-Schoepges, cunoscută personalitate politică şi culturală luxemburgheză, ministru al Educaţiei şi al Culturii între 1995 şi 2004 – la iniţiativa ei s-a înfiinţat, în 2003, prima Universitate din Luxemburg –, actualmente membră în juriul pentru alegerea Capitalelor Europene, şi Beatrice Ungar, redactor-şef la ziarul Hermannstädter Zeitung.
Actualul dialog dezbate o serie de probleme de stringentă actualitate, privind România şi locul ei în Europa. Titlul cărţii, Erfolgsgeschichte mit Folgen (Succesul se succede), la prima vedere dînd impresia unui joc de cuvinte, a fost inspirat chiar din prefaţa semnată de preşedintele Klaus Iohannis: „Succesul unui serial de televiziune se măsoară în numărul de episoade succesive“. Statutul de Capitală Culturală Europeană – din 2007 – rămîne în vigoare; aşadar, o istorie de succes îşi urmează cursul. Alte oraşe româneşti îşi încearcă norocul (Iaşi, Timişoara, Cluj, Brăila, Craiova, Suceava…). Nu garantez că enumerarea mea e foarte exactă, dar cursa e incitantă.
Dialogul curge firesc ca la o întîlnire între prieteni, la o cafea, deşi se dezbat probleme fundamentale. Într-adevăr, de la ieşirea sa cu succes la rampa europeană, Sibiul e azi un magnet turistic şi mai ales cultural, cu o forţă de atracţie extrem de puternică, un adevărat furnicar de vizitatori, veniţi din toate colţurile lumii, chemaţi, nu doar de mărturia acelor opt secole de la întemeierea burgului transilvan de către breslele de saşi, strămutaţi într-un spaţiu aproape virgin, care trebuia desţelenit, dar mai ales de tinereţea artistică a unui oraş care demonstrează că învierea e posibilă. Cred că băştinaşii acelor locuri nici nu ştiau prea bine, acum 800 de ani, ce neam şi ce hram purtau acei vizitatori ciudaţi, al căror dialect seamănă, culmea, ca două picături de apă cu limba luxemburghezilor. S-au făcut nenumărate cercetări istorice şi lingvistice şi se pare că se vorbeşte tot mai mult despre o obîrşie comună între cele două etnii înrudite. Mergînd pe firul descoperirilor recente, se pare că însoţirea celor două capitale culturale nu este doar o strîngere de mînă diplomatică, ci încununarea unei afinităţi spirituale, cum se specifică în subtitlul cărţii, amintind de sintagma romantică folosită pe vremuri: „suflete surori“. Aşadar, a fost nevoie de ani, de oameni animaţi de o comună aspiraţie ca să atingă, în cele din urmă, realizarea unei înfrăţiri oficiale. Dialogul celor două autoare curge lin, uneori cu meandre… Erna Hennicot-Schoepges pare vădit surprinsă de ineditul acestei lumi care i se deschide ochiului şi minţii, contrariind-o şi atrăgînd-o deopotrivă. EHS întreabă, BU explică. Toată cartea e un vizavi, un menuet, un ping-pong. Fireşte, exotismul/excentricul atrage peste tot, chiar şi în cercurile înalte, mai ales că astăzi, mai mult ca oricînd, UE se arată preocupată de drepturile omului. Problema romilor (folosesc termenul din carte, deşi cel vechi e mai aproape de sufletul meu) revine des în acest dialog, o temă ce mă frămîntă şi pe mine mai mult decît orice alt subiect, cînd e vorba de România, fiindcă ştiu cum mă simţeam atunci cînd îi vedeam în Germania cerşind şi arătîndu-şi impudic infirmităţile. Germanii cerşeau la fel de mult ca ţiganii noştri, dar o făceau mai cu ştaif, băieţii aveau freză „creastă de cocoş“, fetele aveau unghiile vopsite, fiecare deget cu altă culoare, aveau cîini, setteri, rotweilleri, unii aveau pancarte pe care scria „AIDS macht einsam“ („Sida te face singur“), pe pancartele ţiganilor noştri scria „Victimă a Revoluţiei“.
Mă întorc în Sibiu, fiindcă dialogul se poartă în Sibiu. În acest burg medieval căruia îi datorez cele mai frumoase amintiri ale mele, locuiesc mulţi, foarte mulţi romi. Cred, dacă nu mă înşel, că acolo îşi are reşedinţa şi regele Cioabă cu familia, din care face parte şi Luminiţa Cioabă, fiica fostului rege, o poetă remarcabilă, prea puţin cunoscută la noi. Beatrice Ungar a şi tradus-o în germană. Locuind mult în Sibiu şi iubind Sibiul, unde am învăţat trei ani, la Ursulinenkloster, şi am predat în primul meu an de învăţămînt, la Şcoala germană nr. 1, lîngă Turnul cu Ceas, nu pot lăsa să treacă anul şi să nu calc pe scările care duc în Oraşul de Jos. Ei bine, romii sibieni sînt altfel decît ceilalţi. I-am văzut la zece dimineaţa într-o cafenea, parcă erau actori distribuiţi în Voivodul ţiganilor, înalţi, subţiri, cămăşi albe curate, ilice negre, pălării negre cu boruri largi, plete spălate, mustăcioară tunsă, îşi sorbeau cafeaua şi vorbeau încet… nu scuipau, nu înjurau. Îi priveam ca pe nişte năluci coborîte din vis.
EHS: Liszt şi-ar fi scris Rapsodiile ungare dacă nu ar fi existat o muzică ţigănească?
BU: Toate minorităţile naţionale, evident şi cea romă, sînt reprezentate în Parlament. Dar au o problemă pe care singuri şi-au creat o. Au 80 de uniuni. Fiecare matador local se crede cel mai bun şi e greu să găseşti iar o figură integratoare ca Ion Cioabă, care ar fi realizat acest deziderat, dacă n-ar fi murit înainte de vreme. Pe el îl recunoşteau toţi. Fusese deportat în Transnistria, a luptat ca victimele deportării să fie recunoscute drept deţinuţi politici. Minoritatea germană a reuşit să obţină de la Statul român o indemnizaţie reparatorie. Între 1942-1944, romii au fost deportaţi în Transnistria împreună cu evreii. În toate documentele se menţionează acest lucru, explicit.
Păcat că nici un guvern de pînă acum din România nu s-a pronunţat cum ar fi trebuit în această privinţă, asupra căreia se revine în cartea prezentată, pentru că ea joacă un rol extrem de important pentru imaginea României şi pentru felul în care sîntem priviţi în Europa. Sigur, ţiganii sînt un popor nomad, artist şi de o libertate inacceptabilă, ca natura. Toate forurile înalte care conduc şi veghează la bunul mers al societăţii umane se spală pe mîini, spunînd că romii nu se lasă civilizaţi. Dar, după dezrobirea ţiganilor, noi am fost prea toleranţi cu ei, vreau să spun: total nepăsători. Ţiganii trebuiau învăţaţi să vină la şcoală şi să accepte să fie educaţi. De ce Statul nu creează ansambluri de muzică şi dansuri ţigăneşti, de ce nu se deschid ateliere de prelucrare a argintului, de făcut bijuterii, în care sînt meşteri neîntrecuţi, de ce nu reînvie tarafurile, care ridică străinătatea în picioare? Fanfara „Zece Prăjini“ a înnebunit tot mapamondul. Există şi poeţi ţigani dotaţi, cu un talent înnăscut remarcabil, cărora nu li se dă atenţia cuvenită. Mă refer la Aurelian Titu Dumitrescu, o adevărată revelaţie, în care numai spirite nobile ca Nichita Stănescu, domnul Paleologu, domnul Şora au văzut ce era de văzut. Şi iată, mai nou, tînărul Sude, o voce distinctă în poezia nouă, susţinut de Adrian Suciu, dar nebăgat în seamă de alţii… Am insistat poate prea mult asupra acestei probleme; dacă ne-am ocupa mai mult de ei „cu dragoste, nu numai cu abjecţie“, am avea de cîştigat de pe urma lor. Dar cartea celor două doamne îmi răspunde la multe alte probleme care mă preocupă: oare de ce nu le place germanilor stabiliţi, „repatriaţi“ după secole de absenţă, să li se spună Rumäniendeutsche (germani din România)?
EHS: Să ne întoarcem la problema minorităţilor. Am în vedere acum în special minoritatea germană. Cum a putut să-şi dezvolte concomitent două identităţi? Minoritatea germană doar nu se poate simţi în afara României.
BU: Românii trăitori în România nu pot avea două identităţi, e doar una. Sîntem Rumäniendeutsche (germani din România), care ocupăm un areal comun, el ne-a influenţat, şi noi, la rîndul nostru, l-am influenţat şi îl mai influenţăm şi azi în oarecare măsură. Am trăit laolaltă secole în această ţară ca buni vecini şi n-au existat probleme.
Şi iar trebuie să mă întreb: atunci, de ce unii germani, mai ales scriitorii „repatriaţi“, nu suportă să li se spună Rumäniendeutsche, se simt ofensaţi, replicîndu-ţi imediat că ei sînt „citoyens du monde“, o expresie care, în loc să mă indigneze, mă face să rîd? Să revenim la dialog.
BU: Ce-ţi spune ţie Siebenbürgen (Transilvania)?
EHS: Transilvania îmi trezeşte reflexul că aici ar fi exista luxemburghezi înainte de români. Cel puţin în unele regiuni.
BU: În 1241, un Hermannstädter de pe atunci a scris mănăstirii Echternach că tătarii ar fi decimat oraşul. Există, aşadar, un document pentru relaţiile dintre Hermannstadt şi Luxemburg… Ce părere ai tu în privinţa asta? Nu ţi se pare curios? Mie personal nu mi se pare neobişnuit că saşii din Transilvania, după atîtea secole, şi-au păstrat dialectul… cînd aud cum le-a mers luxemburghezilor. Germana a fost şi este pentru saşii din Transilvania lingua franca… Regele Ungariei le-a dat privilegii coloniştilor, cunoscuţi sub numele de „saxones“, ceea ce a făcut ca unii să se declare atunci „saxones“ ca să ajungă în posesia acestor privilegii. Cine putea să-şi plătească impozitele în Hermannstadt era german. Pe atunci nu existau naţionalităţi, ci naţii (neamuri): saşi, unguri şi secui.
EHS: Prin urmare, nici state naţionale! Doar regele era îndrituit să traseze graniţe. După Revoluţia Franceză, noi am anulat, în general, privilegiile regelui şi ne-am dezvoltat în mod democratic ca state naţionale. Odată cu asta, am ajuns la întrebarea: ce este, de fapt, un stat naţional? Cum au apărut statele europene naţionale şi unde ne aflăm acum? Cum ne poziţionăm cînd ruşii, trimişi forţat în Ucraina de Stalin, se simt ruşi, nu ucraineni! Citind aceste reflexii, mă gîndesc: bine, bine, dar ruşii au trăit în Ucraina din secolul al XX-lea, iar saşii în România din secolul al XIII-lea! Fără îndoială, etnia nu iese la spălat, susţin unii, dar cînd te naşti într-o familie formată din şapte etnii, cînd joci mingea pe o stradă cu copii maghiari, saşi, români, ţigani şi evrei, oare mai poţi să-ţi trasezi cu atîta rigoare limitele etnice? La noi, în Luxemburg, spune EHS, cînd am împlinit 21 de ani, mi-am putut alege singură naţionalitatea. Aş fi putut să optez foarte bine pentru orice naţionalitate… Totdeauna eşti ceea ce ai învăţat de copil. Fireşte, azi, regulile privind dorinţa de a-ţi părăsi ţara pentru alta sînt altele. Trăim într-o vreme a marilor migraţii. Dacă m aş amesteca în discuţie, i-aş spune lui BU, care afirmă degajat: „Nimic nou, totdeauna au existat migraţii ale popoarelor!“, că aceste migraţii ciclice sînt stabilite în altă parte. Ele sînt programate, fiindcă Europa e foarte bătrînă şi trebuie primenită. Nu putem şti niciodată dacă viitorul de care ne e atît de frică aduce ireparabilul sau salvarea. Om trăi şi om vedea… Şi cînd te gîndeşti că şi războiul e prin preajmă. Cum era de aşteptat, doamna Erna Hennicot-Schoepges, care a fost ministrul Culturii şi al Educaţiei, aduce vorba de cultură.
EHS: Au existat în comunism cărţi interzise?
BU: Fireşte, astea nici nu ajungeau în ţară. Se lansau fel de fel de zvonuri. Uneori se anunţa aducerea unei cărţi grozave, trebuia să te grăbeşti s-o cumperi, că mai mult ca sigur putea fi retrasă curînd. Am aflat multe de la tata despre funcţionarea editurilor. Fiecare director de librărie trebuia să trimită la editură un program editorial în care figurau cărţile planificate. Directorii erau atenţionaţi care ar fi cărţile indezirabile. O carte care nu era comandată, adică avea mai puţin de 1.000 de exemplare cerute, nu se publica. Dacă tata, ca şi ceilalţi librari, nu ar fi comandat cartea de debut a Hertei Müller, ea nu s-ar fi publicat.
EHS: Îmi închipui că nu exista nici presă liberă.
BU: Pentru asta ar fi trebuit să existe un serviciu editorial liber. Singurul editor pentru publicaţii era ori Marea Adunare Naţională, ori Partidul Comunist Român.
Şi totuşi, mă gândesc cum se face că acele cărţi „mutilate“ nu erau cu nimic mai prejos decît cele de-acum. Fără îndoială, din aceste cîteva pagini nu aţi putut afla decît foarte puţină informaţie despre probleme stringente discutate în volumul prezentat. În încheiere aflăm şi părerea unor cunoscuţi artişti şi promotori culturali despre starea României actuale şi despre perspectivele ei europene. Aflăm, aşadar, ce se mai întîmplă în realitatea culturală imediată a ţării noastre, raportată la Europa, de la Ion Caramitru, de la Constantin Chiriac, de la Georges Calteux, de la Guy Dockendorf, de la Hermann Fabini, de la Daniel Plier, de la Charles Müller. Nu am atins decît puţine idei de strictă actualitate, care ne preocupă azi pe toţi. Nu-mi rămîne decît să recomand călduros această carte cunoscătorilor de limbă germană, pentru că ne oferă o lectură mai captivantă şi mai diversă decît un bestseller. Îmi vine să spun ca Bacovia: „Cînd voi fi liniştit…“ mai c-aş traduce-o.