Aproape că-ți pare rău că Gala Premiilor Gopo, de anul acesta, n-a avut loc la Sala Palatului: cînd Aferim! a încasat cel de-al doisprezecelea său trofeu, la cea de-a douăsprezecea categorie la care fusese nominalizat (Cel mai bun film), mai-mai că te-ai fi așteptat ca tradiția congreselor PCR-iste să renască brusc: lumea se ridică, începe s-aplaude sacadat și să scandeze, într-o singură simțire, „A-fe-rim! A-fe-rim!“ („Ju-de! Ju-de!“, parcă e prea scurt ca să sune suficient de „plin“, iar regizorul bucureștean a lipsit, oricum, de la ceremonia organizată la Teatrul Național).
Aprecierea unanimă de care a avut parte cel dintîi lungmetraj românesc în care sclavia romilor e abordată frontal şi fără menajamente e tulburătoare tocmai pentru că Aferim! este într-atît de bun pe cît i-a mers vestea. Filmul pune întrebări grave despre natura umană, despre relațiile sociale și despre perpetuarea unor comportamente toxice (sau de-a dreptul criminale). Urmărind cîteva evenimente pînă la urmă banale (prinderea unui rob fugar și pedepsirea lui), Radu Jude te invită să te întrebi ce-ai fi făcut tu în împrejurări asemănătoare și de ce-o fi atît de greu să te opui cutumelor locului, să contești normele.
Or, la Premiile Gopo, norma este un soi de „cîștigătorul ia totul“ – așa s-a întîmplat anul trecut, cînd Closer to the Moon, al lui Nae Caranfil, a fost premiat la nouă categorii. Printre ele: Cel mai bun film, regie, scenariu, imagine și montaj (directorul de imagine Marius Panduru și monteurul Cătălin Cristuțiu, amîndoi redutabili, au ridicat cîte-o statuetă pentru eforturile lor și atunci, și acum).
Că victoria filmului Aferim! la mai multe dintre categoriile importante era și așteptată, și meritată știe toată lumea. Însă mesajul pe care-l transmite lista cîștigătorilor, parcursă rapid, este că, anul trecut, cinematografia română a produs un singur film demn de apreciat, căruia i s-au adăugat un debut promițător (Lumea e a mea, de Nicolae Constantin Tănase), o interpretare feminină excelentă (Ioana Flora, în Acasă la tata) și un documentar (Aliyah DaDa, de Oana Giurgiu). Oricît de mult ai admira munca lui Radu Jude, acest lucru e pur și simplu neadevărat. Iar Radu Jude ar fi, probabil, primul care să fie de acord.
În plus, nominalizările de anul acesta (în special cele pentru interpretare) au fost extrem de echilibrate, a existat o competiție reală, nu mimată. Însă nu mai puțin de patru dintre filmele cu nominalizări consistente au fost voios ignorate. Cu Un etaj mai jos (r. Radu Muntean), lucrurile erau clare: regizorul a contestat înscrierea lungmetrajului său în competiție, din cauză că – în opinia lui – Gala Gopo s-a transformat, în ultimii ani, „într-un eveniment monden“, într-o țară „în care filmele pot fi vizonate aproape exclusiv în shopping mall-uri“. Neluate în seamă au rămas și De ce eu?, al lui Tudor Giurgiu (nouă nominalizări), București nonstop (tot nouă), Box-ul lui Florin Șerban (cinci nominalizări) și Comoara lui Corneliu Porumboiu (încă cinci).
În toată vîltoarea, a fost nedreptățit Toma Cuzin: interpretul robului Carfin din Aferim! fusese nominalizat însă pentru rolurile din Comoara și București nonstop. Nedrept a fost și ca Teodor Corban să nu fie nominalizat pentru rolul din Un etaj mai jos. De altfel, actorul ieșean a și spus, în discursul de mulțumire de după ce-a ridicat Premiul pentru rolul principal masculin, că i se pare c-a făcut un rol mai bun în filmul lui Muntean. Dar așa e regulamentul, complicat: poți fi nominalizat atît pentru rol principal, cît și pentru rol secundar, însă în filme diferite. Poate că, de vreme ce-au trecut de primul deceniu de existență, Premiile Gopo ar putea să-și revizuiască nițel regulile și să facă mai transparent sistemul de vot. O sugestie ar fi eliminarea conflictelor de interese – nu o dată, oameni care au lucrat în echipa unui film nominalizat au ocazia să se pronunțe asupra celorlalte. Nu știu, zău, cîți au făcut efortul minim să le vadă pe toate.
Lucidă ca întotdeauna, producătoarea Ada Solomon a ales să vorbească despre eforturile pe care le presupune unul dintre cele mai surprinzătoare și mai solide exporturi culturale recente ale României: filmul se face, în continuare, „cu bani din buzunarul propriu“ (în cazul Aferim!-ului, cheltuiala i-a aparținut unuia dintre coproducători, Ovidiu Șandor), iar „o sală reală, de premieră de film“, nu există. Dacă vreți să-l scoateți din țîțîni pe Cristian Mungiu, întrebați-l despre premiera După dealuri de la Cinema Patria din București (actualmente închis): omul a trebuit să ceară scuze unei săli pline pentru „calitatea“ proiecției.
Pe scurt, o cinematografie solidă – nici nu e cazul să vorbim despre o industrie – nu are cum să existe fără măcar o rețea propriu-zisă de distribuție a filmelor. Iar a premia Aferim!, un film ale cărui calități sînt incontestabile, de douăsprezece ori, într-o singură seară, nu e decît o foarte tristă formă de terapie în grup. Strigăm cu entuziasm „U-na-ni-mi-ta-te!“, în Sala Mare a Teatrului Național: la cinci minute distanță, sala rece și șubrezită a Cinematografului Scala stă să cadă peste cei cîțiva spectatori care-au intrat la Ultimul lup.
Nota redacţiei. FIlip Standavid, jurnalist la Europa FM, începe, din această săptămînă, o rubrică în revista noastră.