Doresc acum să dezvolt o temă care mă preocupă de multă vreme și care poate fi regăsită ca un fel de supraimpresie și în alte editoriale ale mele.
A vorbi luni în șir – fără, de altfel, nici un ecou oficial notabil – despre necesitatea unei strategii culturale, adică a unei perspective de lungă durată asupra culturii românești în toate componentele ei – artistice, umaniste, științifice –, în condițiile unei integrări europene promise și controlate (de alții), precum și ale unei globalizări incontrolabile, a reflecta asupra identității culturale autohtone și a imaginii de țară, a încerca să pui în evidență și în valoare o anumită tradiție, mai precis o dimensiune europeană a românității – ceea ce am încercat, cum se știe, în cadrul Conferințelor Cuvântul –, toate acestea converg, într-un fel sau într-altul, spre o problematică a coeziunii naționale.
Nu ezit să apelez la această formulă, în ciuda amintirilor jenante lăsate de naționalismul ceaușist și de avatarurile lui de după ’89 și sfidînd, pe de altă parte, afirmațiile multor autori occidentali care ne asigură că am intrat într-o epocă postnaţională, fapt mai degrabă infirmat de relatările presei franceze, spaniole ori americane.
Voi spune de la început că înțeleg prin coeziune națională în primul și în primul rînd o coeziune civică, o adeziune la anumite valori și o conștiință a apartenenței la o comunitate de cetățeni.
Din păcate (și din numeroase motive), o asemenea coeziune națională nu pare să existe la români. Și cel dintîi pas înspre înfiriparea ei ar fi constituirea unei coeziuni în rîndurile intelectualității românești. Prevăd deja negațiile hotărîte ori zîmbetele îngăduitoare. Nu, nu e vorba despre unanimitate, nu e vorba nici măcar despre majoritate, e vorba despre comunitate, despre o comunitate intelectuală.
Ce presupune ea, printre altele? O asumare critică a tradiției autohtone și a apartenenței pur și simplu. Condiții elementare, dar, din păcate, neîndeplinite decît parțial, dacă ne gîndim la autoderiziunea zgomotoasă în care ne complacem și care vizează întotdeauna colectivitatea, pe ceilalți, nu propria persoană. Dimpotrivă, ironia și sarcasmul au rolul de a ne sustrage – iluzoriu, desigur – tarelor împotriva cărora vituperăm; din această cauză, ironia noastră e gratuită, adică resemnată, sarcasmul nostru e lipsit de tragism. Reacția străinilor care ne ascultă e o stupoare ce sfîrșește, de obicei, în indiferenţă.
Ce mai presupune ideea de coeziune intelectuală? Nimic mai mult – dar nici mai puțin – decît asumarea condiției înseși de intelectual. Ceea ce înseamnă, desigur, inteligență, competență, erudiție, talent etc., dar mai înseamnă și imaginație, inclusiv și mai ales imaginația unor puncte de vedere diferite sau chiar opuse față de cel propriu, imaginarea altor persoane apte de performanțe cel puțin egale cu ale noastre.
Putem afirma că această definiție este acceptată și ilustrată convingător în mediile intelectuale de la noi? Să zicem că da și să ne facem fiecare ancheta noastră mentală spre a verifica dacă nu cumva, pentru mulți dintre noi, cei care au o altă opinie nu pot fi decît mediocri sau chiar nuli; dacă nu cumva ticăloși. Cîte cazuri de recunoaștere publică a îndreptățirii unui punct de vedere potrivnic vă puteți aminti?
Aici, ca și în convingerea (nerostită) că inteligența ori talentul ne scutește de respectarea unor principii ale conduitei intelectuale, se află, cred, originea gravei dezordini deontologice în care trăim. Participăm la ea prin chiar lipsa noastră de reacție. Asistăm la atacuri imunde asupra unor personalități, ca și asupra unor instituții și, dacă nu sîntem personal atinși, preferăm să tăcem sau poate chiar exultăm în tăcere.
Acceptăm scandalul ca metodă sigură de autopromovare. Cădem ușor în admirația derapajelor de tot felul care ne apar ca expresii ale unui temperament puternic și, nu-i așa?, autentic. Ne lăsăm fascinați de anecdotic și de senzațional, confundăm viața însăși cu anecdoticul și cu senzaționalul. Din această cauză, ideile ne plictisesc, iar problematica valorii ne lasă indiferenți. Viața noastră culturală (nu vorbesc despre cea politică, să ne înțelegem) e plină de spectacol și de culoare, dar lipsită de coerenţă și de acel discernămînt implicit care face să funcționeze o comunitate intelectuală. O bună parte dintre viciile societății românești de astăzi sînt purtate (nu fără strălucire, uneori) de intelectualii săi.
Nu ne respectăm instituțiile – puține cîte sînt, le disprețuim în loc să ne investim în ele, să le facem să funcționeze bine. Practicăm, în schimb, mulți dintre noi, instituționalizarea subiectivității, ba chiar și capriciile subiectivității – cu efecte deconcertante, destructurante pentru conștiința publică…
Dar, din fericire, creația intelectuală există, ea atinge, pe alocuri, cote ridicate. Și este cazul să celebrăm rezultatele acestei activități creatoare. Sînt însă convins că ecourile ei în țară și în străinătate ar fi mult mai importante dacă ar exista acea coeziune intelectuală, reductibilă, în ultimă instanță, la respectul reciproc, la un dialog ce nu exclude disputa fertilă, la acel acord tacit care – în alte părți – este proba existenței unei comunități intelectuale.
Pledez, prin urmare, pentru coeziune și pentru solidaritate intelectuală. M-aș bucura dacă această pledoarie nu va fi considerată nici cu totul utopică, nici cu totul inutilă.
(din Cuvântul, nr. 1/ianuarie 2006)
Ce este un intelectual?
Keyserling spunea că răspunsul il putem găsi privind „Gânditorul” lui Rodin:
„Un type borné, qui se triture la cervelle”!
UN EXEMPLU CONCLUDENT !
Avem aici cel mai pur limbaj de fier forjat-beton armat „intelectual”.
În 2016, în România [„intelectuală”]( chiar dacă scris în 2006) se vehiculează (şi astăzi !!!) „subtil” sintagme-slogane-tipare-noţiuni de genul „coeziuniLOR” „intelectuale” şi/sau „naţionale” eludînd-uitîndu-se cam brusc, că în realitatea cea mai cruntă a Adevărului, NU mai Există Deloc, de 70 de ani, niciun „naţionalism” veritabil, cu atît mai mult deloc „ceauşist”, personajul nefiind decît Un Simplu NIMIC marionetă „analfabetă” pion sinistru al unui Sistem Macabru ( cel Comunist !) despre care Nimeni nu scoate nici cel mai mic cuvînt „intelectual” coerent, ca şi cînd acesta nici nu ar fi existat sau dacă, „rolul” Lui-Lor este-ar fi cu mult nesemnificativ.
Curată Coeziune intelectuală, Veritabilă, şi nu doar mai mult, decît super-„Abilă” .
Toţi aceşti „intelectuali” care în frunte cu Mircea Martin ( se fac că) uită „intelectual” Tocmai ceea ce este în realitate „un intelectual-intelectualul”, şi ceea ce, de cel puţin 200 de ani, „intelectualul”-„intelectualii”, într-o coeziune Fascinantă şi Concludentă, au reuşit „con brio” să „realizeze” cu/în societăţile omeneşti, inoculînd-intoxicînd pînă în cele mai nebănuite nuanţe orice formă de Adevăr-Curaj- Valoare-Repere-Şcoală-Educaţie.
Păi tocmai, „coeziunea intelectuală” este nu doar PERFECTĂ dar este şi Absolută.
Cît a vorbi despre „coeziune naţională” într-un post-fost-Lagăr Comunist de Exterminare ideologic-comunistă TOTALĂ pare de o „coeziune intelectuală” deosebit-sublimă extraordinară !
Ce mai poate exista mai departe de Acest „exemplu Concludent” ( în momeala căruia au căzut în Capcana „istoriei”………………Toţi !) decît sloganiizarea-clişeelor repetiv-naiviste oribil-GRAV !??!
Se „uită” în modul cel mai uluitor-surprinzător cu putinţă,
pe/în ce lume trăim şi ce Este real-concret, aceea : „un intelectual” !
De Necrezut !
Nimic de obiectat pe fond si laudabila reluarea opiniilor d-lui Martin dupa 10 ani.10 ani in care o parte dintre intelectuali s-a integrat,cu arme si bagaje,intr-o conceptie unilaterala,dupa mine,profund criticabila,care a sapat tocmai la radacina unei coeziuni,atat de dorite,dar devenita,eo ipso,imposibila.Caracteristica,deopotriva si unei societati civile PRACTIC ANGAJATE,ceeace trebuie recunoscut e o contradictie in termeni.Pe de alta parte,mai toti ne reproseaza,ca suntem o natiune al carei spirit critic,inclusiv sau in primul rand,pe domeniul politic am fi excesivi.In fine,blestemata de unanimitate a capatat la noi,poate fara vointa noastra,marca impunerii fortate a unei conceptii sau orientari autoritariste.Dupa mine,una din explicatii ar putea fi excluderea tolerantei,ca elementa central al dialogului deschis pe orice subiect,fie si cel evocat mai sus,cat ar fi el de dificil.Nu stiu ce ar fi zis Maiorescu,afland ca scoala romaneasca produce deseuri,dar multi au tacut.Ce impuls pentru o politica culturala de calitate se poate pretinde intr-o astfel de zgomtoasa tacere,care,din nefericire,n-a fost singulara.Desigur,valori exista si sunt pretuite.Puntile ne lipsesc si nu intrevad orizonturi mai bune,cata vreme atitutdinea e aceeasi – pseudo-adevaruri adversative si de aici,desigur excesele de care vorbeste,indreptatit dl.Martin.Poate ca n-am dreptate,dar aparentele – care deseori inseala – acestea sunt.
Ce articol interesant! Şi ce păcat că a rămas ingropat atâția ani în arhiva revistei „Cuvântul”!…
După mine, pasajul central este cel despre „autoderiziune”:
„Nu, nu e vorba despre unanimitate, nu e vorba nici măcar despre majoritate, e vorba despre comunitate, despre o comunitate intelectuală.
Ce presupune ea, printre altele? O asumare critică a tradiției autohtone și a apartenenței pur și simplu. Condiții elementare, dar, din păcate, neîndeplinite decît parțial, dacă ne gîndim la autoderiziunea zgomotoasă în care ne complacem și care vizează întotdeauna colectivitatea, pe ceilalți, nu propria persoană. Dimpotrivă, ironia și sarcasmul au rolul de a ne sustrage – iluzoriu, desigur – tarelor împotriva cărora vituperăm; din această cauză, ironia noastră e gratuită, adică resemnată, sarcasmul nostru e lipsit de tragism. Reacția străinilor care ne ascultă e o stupoare ce sfîrșește, de obicei, în indiferenţă.”
*
Ce multe s-ar fi putut adăuga pe acest temă, dacă autorul n-ar fi rămas fidel opțiunii sale pentru stilul aluziv și adresat cu precădere celor capabili să citească printre rânduri…
*
De exemplu – despre insăsi autoderiziunea asta: cine nu intelege că ea a devenit o adevărată maladie romanească, o manie intelectuală care ne singularizează printre TOATE popoarele fostului lagăr sovietic – chiar dacă nu atinge si nu este practicată decât de pătura relativ subțire a intelectualilor cu pretenții, sau mai bine zis cu fumuri? (De aici și „stupoarea”, de obicei urmată de indiferenţă, despre care profesorul Mircea Martin observă cu atâta fineţe că este reacţia tipică a străinilor la crizele de autoflagelare ale interlocutorilor lor autohtoni.)
*
Tot în treacăt și tot aluziv domnul Mircea Martin se referise și la cele două argumente majore ale adversarilor „coeziunii nationale” (care sunt, evident, aceiasi cu partizanii „autoderiziunii”):
„Nu ezit să apelez la această formulă, în ciuda amintirilor jenante lăsate de naționalismul ceaușist și de avatarurile lui de după ’89 și sfidînd, pe de altă parte, afirmațiile multor autori occidentali care ne asigură că am intrat într-o epocă postnaţională”.
*
Pentru început cred că ar fi indicat să ne concentrăm pe primul argument (cel referitor la rădăcinile pur locale ale alergiei la identitatea natională), lăsând pentru mai târziu evaluarea teoriilor de import ale revoluției „post-naționale”. Iar în acest caz constatăm că e vorba de modul tipic românesc de a pune in practică „despărţirea” de Ceausescu (iar într-o a doua fază de Vadim), în realitate un act pe cât de nesăbuit, pe atât de iresponsabil, prin care dictatorului și epigonilor săi li se atribuie, printr-o involuntară hiperbolizare frizând limitele totalei obnubilări a rațiunii, capacitatea semi-magică de a determina prin enantiodromie întregul curs al istoriei prezente și viitoare a Romaniei, prin renunţarea la toate tendinţele centripete care au definit această istorie de la origini și până in 1948. În fond, un gest clar de aruncare a copilului împreună cu apa uzată din copaie, gest cǎruia i se pot atribui cele mai multe din blocajele psihice ale societăţii românești de astăzi.
*
Oricum ar fi insă, indrăznesc să afirm că problema „autoderiziunii” ar merita cu prisosinţă să fie decuplată de cea (nu mai puţin importantǎ, dar mult mai ocmplicată in sine) a „coeziunii naționale”, pentru a fi supusă unui examen critic de sine stătător. Aici lucrurile mi se par cât se poate de clare:
Inițial o formǎ sui generis de teribilism și de compensare a impulsurilor paranoide din “Schimbarea la fațǎ a României” (“Vreau o Românie cu cultura Franței și populația Chinei!”), autoderiziunea asta, (s-o numim astfel), a încetat de mult sǎ mai rǎspundǎ vreunei intenții de a șoca sau a epata, transformându-se într-un fel de clișeu, devenit prin repetiție la fel de insipid și de plictisitor ca și clișeele naționalismului gǎunos care-i servește drept alibi și justificare eternǎ. O formǎ patentǎ de conformism inversat, un tipic histrionism rǎspunzând nu vreunui real “sentiment românesc al urii de sine”, ci nevoii compulsive de SIMULARE a acestei uri, printr-un calcul cât se poate de prozaic al oportunitǎții momentane și al vandabilitǎții ei pe piața intelectualǎ a ideilor.
*
Departe de a fi o modalitate de corectare a diverselor tare pe care adepții autoderiziunii se întrec în a le denunța (desigur, “vizând întotdeauna colectivitatea, pe ceilalți, nu propria persoană”), metoda aceasta de anti-pedagogie socialǎ acționeazǎ de mult ca un factor de PERPETUARE și adâncire a acestor tare. Din același motiv penru care un copil cǎruia pǎrinții și pedagogii îi sugereazǎ în mod constant cǎ este redus mintal, hoț și potential infractor are toate șansele sǎ-și dezvolte aceste însușiri o data ajuns la vârsta adultǎ.
*
Oare cât le va mai trebui adepților acestei practici pentru a se lǎmuri pe deplin asupra caracterului anacronic și expirat al produsului pe care nu înceteazǎ sǎ-l ofere drept noutate de ultimǎ orǎ – și asupra imensului prost gust al unui demers care în loc sǎ ne apropie de Europa, de fapt ne desparte de ea prin cantonarea într-o nevrozǎ cu nimic mai puțin sterilizantǎ în sine decât nevroza naționalismului de muzeu? Şi mai ales, cât timp îi va mai trebui societǎții însǎși pânǎ sǎ ajungǎ la fabricarea anticoprpilor care s-o apere de efectele perverse ale acestei forme de autopromovare a celei mai deșǎnțate și vǎdite mediocritǎți intelectuale?
PLEDOARE DVS. NU ESTE INUTILA, este bine ca o repetati dupa ZECE ANI, ceea ce dovedeste ca nu ati cedat !! Felicitari, dar sa stiti ca si de data aceasta veti fi dezamagit. Si am sa va spun de ce, dar inainte de asta, am sa va intreb cati ministri ai culturii romanesti au fost din 1989 si pana astazi ?? Am sa va spun eu: 24 !! Aproape, anul si ministru din alt partid de la conducere !! Care a fost ministrul culturii romanesti cu cel mai lung mandat ?? Va raspuns eu: ungurul veterinar Kelemen Honor, de doua ori, pentru ca romanii nu stiu sa tina la cultura lor. (Eu in Romania am trait in Ardeal) Va mai intreb daca ati auzit si ati inteles ce inseamna sa fi POLITIC CORECT in istorie si cultura Romaniei de azi cum se cere si impune. La asta sa va raspundeti toti mari intelectuali si scriitori din ROMANIA, eu sunt doar ”un cartzar” de duzina, adica citesc si scriu critica sociala. Ultima intrebare , care a fost reactia DVS la Legea 217 / 2015 ?? Nu trebuie sa-mi raspundeti mie, nici nu ma gandesc. Ma gandesc, NU stiu cat gresesc, dar in 25 de ani in Romania sunt numai STRATEGII ANTICULTURALE ROMANESTI ,,,, iar in adevarata cultura nu se vorbeste de COEZIUNE ce inseamna si ingradirea libertati de gandire.
Greu de realizat o coeziune intelectuala cand societatea romaneasca
a trecut de la egalitarismul comunist la egalitarismul democratic (primul
criminal si al doilea stupid). De peste 70 de ani nu se cultiva valorile adevarate
din fiecare domeniu ! Ultimul exemplu este cel de la opera romana cand balerinii
exceptionali au fost alungati de cei mai putin buni sub motivul ca primesc mai
multi bani (dupa principiul „nu ne vindem tara !”). Iar in domeniile stiintifice si
tehnice cei mai buni tineri parasesc tara tot din cauza proastei atitudini de egalitarism
stupid a clasei politice semianalfabete si puse pe „capatuiala proprie” … Avem acum
un test de trecut: sunt profesionisti in domeniile lor care s-au inscris candidati la
alegerile locale. Ii vom vota sau vom alege aceiasi „oameni politici in majoritate corupti” ?
Articolul d-lui Mircea Martin este de bun simț. El ”datează”, însă, într-adevăr, și nu numai azi. Era ”tîrziu” și în 2006! Pentru că nu ”coeziunea” (cuvînt ”așchiat” din limba de lemn) lipsește intelectualilor (nici nu e de dorit, ”coeziunea” e necesară în armată sau la… rugby, ca să dau un exemplu dintr-un sport practicat de gentlemen), ci, adecvat spus, solidaritatea. Dar, atît timp cît nu disociem ferm între expresiile alterate ale acesteia și multiplele forme de complicitate, n-am rezolvat nimic. Complicitatea, ca formă malignă de manifestare a ”solidarității”, n-are nimic comun cu subsatnța LIBERTĂȚII, cea în raport cu care se identifică. detașîndu-se de ceilalți membrii ai unei societăți, INTELECTUALII.
Solidaritatea nu poate ”coexista pașnic” cu complicitatea!
Scriu aceste cuvinte cu tot respectul și prețuirea pe care i le păstrez de mulți ani D-lui Prof. Martin. Poate, chiar motivat de aceste sentimente.
utopie, nu simt nicio coeziune, fiecare cu uneltele sale, orgoliile sale, oricum salut orice îndemn umanitar.
Coeziunea intelectualilor? O utopie în oricare țară. Intelectualii au sămânța polemicii, a egolatriei, uneori a snobismului sau autohtonismului exagerat. În ce mă privește, mă limitez să scriu și să mă citesc singur, asta face de 50 de ani, nu regret, iar critica literară este o fată mare cu multe capricii. Partidul celor ce munceau a dispărut, am devenit cu toții liberi să scriem și să spunem ce vrem, dar nu știm să ne iubim aproapele. Aici este buba. În rest, toți suntem culți și la curent cu marea literatură. Articolul este bun, dar utopic.
Deși scris acum zece ani, acest text este la fel de actual și astăzi. Din păcate, deși dezirabilă, coeziunea intelectuală românească este, practic, imposibilă. Acești 26 de ani postdecembriști ne vor fi vindecat de multe iluzii… Deoarece modernitatea românească, inclusiv aceea democratică, pentru a nu mai vorbi despre regimurile dictatoriale dintre 1938 și 1989 reprezintă un eșec monumental, vina intelectualilor pentru acest eșec este o evidență, un truism. Și-atunci, despre ce solidaritate și coeziune să vorbim, când nimeni nu vrea să asume eșecurile, dar toți se înghesuie să-și revendice iluzoriile ori vremelnicele succese/,,succesuri”…