Pentru o coeziune intelectuală

Doresc acum să dezvolt o temă care mă preocupă de multă vreme și care poate fi regăsită ca un fel de supraimpresie și în alte editoriale ale mele.

A vorbi luni în șir – fără, de altfel, nici un ecou oficial notabil – despre necesitatea unei strategii culturale, adică a unei perspective de lungă durată asupra culturii românești în toate componentele ei – artistice, umaniste, științifice –, în condițiile unei integrări europene promise și controlate (de alții), precum și ale unei globalizări incontrolabile, a reflecta asupra identității culturale autohtone și a imaginii de țară, a încerca să pui în evidență și în valoare o anumită tradiție, mai precis o dimensiune europeană a românității – ceea ce am încercat, cum se știe, în cadrul Conferințelor Cuvântul –, toate acestea converg, într-un fel sau într-altul, spre o problematică a coeziunii naționale.

Nu ezit să apelez la această formulă, în ciuda amintirilor jenante lăsate de naționalismul ceaușist și de avatarurile lui de după ’89 și sfidînd, pe de altă parte, afirmațiile multor autori occidentali care ne asigură că am intrat într-o epocă postnaţională, fapt mai degrabă infirmat de relatările presei franceze, spaniole ori americane.

Voi spune de la început că înțeleg prin coeziune națională în primul și în primul rînd o coeziune civică, o adeziune la anumite valori și o conștiință a apartenenței la o comunitate de cetățeni.

Din păcate (și din numeroase motive), o asemenea coeziune națională nu pare să existe la români. Și cel dintîi pas înspre înfiriparea ei ar fi constituirea unei coeziuni în rîndurile intelectualității românești. Prevăd deja negațiile hotărîte ori zîmbetele îngăduitoare. Nu, nu e vorba despre unanimitate, nu e vorba nici măcar despre majoritate, e vorba despre comunitate, despre o comunitate intelectuală.

Ce presupune ea, printre altele? O asumare critică a tradiției autohtone și a apartenenței pur și simplu. Condiții elementare, dar, din păcate, neîndeplinite decît parțial, dacă ne gîndim la autoderiziunea zgomotoasă în care ne complacem și care vizează întotdeauna colectivitatea, pe ceilalți, nu propria persoană. Dimpotrivă, ironia și sarcasmul au rolul de a ne sustrage – iluzoriu, desigur – tarelor împotriva cărora vituperăm; din această cauză, ironia noastră e gratuită, adică resemnată, sarcasmul nostru e lipsit de tragism. Reacția străinilor care ne ascultă e o stupoare ce sfîrșește, de obicei, în indiferenţă.

Ce mai presupune ideea de coeziune intelectuală? Nimic mai mult – dar nici mai puțin – decît asumarea condiției înseși de intelectual. Ceea ce înseamnă, de­sigur, inteligență, competență, erudiție, talent etc., dar mai înseamnă și imaginație, inclusiv și mai ales imaginația unor puncte de vedere diferite sau chiar opuse față de cel propriu, imaginarea altor persoane apte de performanțe cel puțin egale cu ale noastre.

Putem afirma că această definiție este acceptată și ilustrată convingător în mediile intelectuale de la noi? Să zicem că da și să ne facem fiecare ancheta noastră mentală spre a verifica dacă nu cumva, pentru mulți dintre noi, cei care au o altă opinie nu pot fi decît mediocri sau chiar nuli; dacă nu cumva ticăloși. Cîte cazuri de recunoaștere publică a îndreptățirii unui punct de vedere potrivnic vă puteți aminti?

Aici, ca și în convingerea (nerostită) că inteligența ori talentul ne scutește de respectarea unor principii ale conduitei intelectuale, se află, cred, originea gravei dez­ordini deontologice în care trăim. Participăm la ea prin chiar lipsa noastră de reacție. Asistăm la atacuri imunde asupra unor personalități, ca și asupra unor instituții și, dacă nu sîntem personal atinși, preferăm să tăcem sau poate chiar exultăm în tăcere.

Acceptăm scandalul ca metodă sigură de autopromovare. Cădem ușor în admirația derapajelor de tot felul care ne apar ca expresii ale unui temperament puternic și, nu-i așa?, autentic. Ne lăsăm fascinați de anecdotic și de senzațional, confundăm viața însăși cu anecdoticul și cu senzaționalul. Din această cauză, ideile ne plictisesc, iar problematica valorii ne lasă indiferenți. Viața noastră culturală (nu vorbesc despre cea politică, să ne înțelegem) e plină de spectacol și de culoare, dar lipsită de coerenţă și de acel discernămînt implicit care face să funcționeze o comunitate intelectuală. O bună parte dintre viciile societății românești de astăzi sînt purtate (nu fără strălucire, uneori) de intelectualii săi.

Nu ne respectăm instituțiile – puține cîte sînt, le disprețuim în loc să ne investim în ele, să le facem să func­ționeze bine. Practicăm, în schimb, mulți dintre noi, instituționalizarea subiectivității, ba chiar și capriciile subiectivității – cu efecte deconcertante, destructurante pentru conștiința publică…

Dar, din fericire, creația intelectuală există, ea atinge, pe alocuri, cote ridicate. Și este cazul să celebrăm rezultatele acestei activități creatoare. Sînt însă convins că ecourile ei în țară și în străinătate ar fi mult mai importante dacă ar exista acea coeziune intelectuală, reductibilă, în ultimă instanță, la respectul reciproc, la un dialog ce nu exclude disputa fertilă, la acel acord tacit care – în alte părți – este proba existenței unei comunități intelectuale.

Pledez, prin urmare, pentru coeziune și pentru solidaritate intelectuală. M-aș  bucura dacă această pledoarie nu va fi considerată nici cu totul utopică, nici cu totul inutilă.

(din Cuvântul, nr. 1/ianuarie 2006)