Teză la mate într-a noua. Una dintre probleme cerea să se arate că un anumit patrulater e inscriptibil într-un cerc. Era destul de simplă, se putea aplica o teoremă (discutată la clasă) care presupunea demonstrarea faptului că suma unghiurilor opuse ale patrulaterului e 180 de grade. Soluţia dată de un coleg – bun tenismen, altfel – a fost comentată cu delicii de profesoară. Scria cam aşa: „Să presupunem că patrulaterul e inscriptibil; atunci, se vede şi pe figură, suma unghiurilor opuse e 180 de grade, deci conform teoremei cutare, patrulaterul e inscriptibil“. A rîs toată clasa.
Mă tem că, azi, nu prea s-ar mai rîde şi profesorul ar trebui să explice atent în ce constă greşeala de raţionament. La asemenea anomalii, la carenţe de gîndire s-a ajuns, printre altele, prin eliminarea geometriei sintetice din programele de liceu şi înlocuirea ei cu geometria analitică sau vectorială şi prin introducerea, de foarte timpuriu, a rezolvării problemelor de aritmetică prin recursul la ecuaţii. Ca şi geometria analitică, algebra şi analiza de liceu se axează mai degrabă pe calcul, nu pe raţionament, şi nu au cum să suplinească absenţa geometriei sintetice. Prin accentul exagerat pus pe deprinderile de calcul, matematica şcolară îşi ratează principala misie: formarea raţionamentului şi a gîndirii critice.
O parte dintre elevii care nu ar pricepe ce e de rîs în „soluţia“ dată de fostul meu coleg devin studenţi ai facultăţilor de matematică. Dintre ei, unii ajung, la rîndul lor, profesori. Vai lor! Vai nouă! În cei trei ani de licenţă, abia e timp să le oferim studenţilor o pregătire minimală, o introducere în diversele ramuri ale matematicii – mai ales că acest program scurt trebuie să fie util şi celor care îşi doresc o carieră universitară sau de cercetare. Masterele pe care le oferim merg, apoi, în direcţia cercetării sau a aplicaţiilor.
Situaţia e similară la toate facultăţile din Universitate, care pregătesc profesori.
Cum se formează, deci, un profesor? În afara cunoştinţelor de specialitate, acum, prin cele două „module pedagogice“ opţionale – unul în ciclul de licenţă, unul pe parcursul masteratului. Acestea cuprind cursuri de metodica predării disciplinei respective, cursuri de pedagogie şi de psihologie şcolară, plus un program minimal de practică pedagogică. Din păcate, orele de pedagogie sînt, de multe ori, neatractive şi puţin utile. Ştiu că există eminenţi specialişti în ştiinţele educaţiei, pe unii îi cunosc şi îi respect enorm – dar ei le predau, de regulă, studenţilor din facultăţile lor, nu ajung pe la Matematică, Fizică, Biologie…
Oricine e preocupat de chestiunea pregăririi profesorilor va fi de acord că e insuficient. Mai ales la discipline care au multe ore alocate în programele şcolare, ca matematica sau fizica. Pentru acestea, dar şi pentru alte discipline, e nevoie de mai multe cursuri de didactică (în speţă: metodica predării algebrei, a geometriei, a analizei – separat), e nevoie de seminarii, în care viitorii profesori să fie antrenaţi să rezolve probleme. Cum e nevoie şi de o mai bună gospodărire a conţinuturilor cursurilor de pedagogie.
Multă lume e conştientă de criza în care se află formarea profesorilor. Se caută soluţii. Unii visează la structuri la nivelul ţării, la nou înfiinţate institute care să preia sarcina – atrăgînd, fireşte, fonduri europene, prin proiecte grandioase, cu mulţi experţi plătiţi – şi la „dezvoltarea“ unor noi infrastructuri neapărat necesare. Mă tem că, după terminarea proiectului, vor lipsi banii şi totul s-ar bloca.
Nici soluţia stipulată de Legea 1/201, masterat didactic cu burse generoase pentru cursanţi, nu s-a dovedit viabilă – niciodată aplicată, de altfel, din lipsă de fonduri.
Nu cred că e nevoie de aşa ceva. Formarea profesorilor e o treabă mult prea serioasă, ca s-o facem să depindă de fonduri europene. Există soluţii simple, la îndemînă, care nu cer mulţi bani.
Universităţile ar putea acredita rapid masterate didactice pe fiecare disciplină, gîndite unitar. Se poate face, de exemplu, pentru ştiinţele exacte, o schemă comună, cu aceleaşi cursuri de pedagogie şi psihologie pentru toţi (ceea ce ar reduce costurile) şi cu didactici diferite, în funcţie de disciplină, plus cursuri mai generale, de tipul istoriei şi/sau al filozofiei ştiinţelor. O parte dintre cursuri pot fi opţionale, ponderea lor diferind de la disciplină la disciplină: e clar că matematica, predîndu-se de la clasa a doua în sus, are nevoie de mai multe ore/tipuri de didactică decît, să spunem, chimia, care ar putea introduce şi alte tipuri de cursuri; probabil că aceeaşi cu matematica e şi situaţia limbii române. Asemenea proiecte există, măcar in nuce, şi cred că ar fi o primă soluţie mulţumitoare care nu ar implica schimbări în legislaţie.
Pe de altă parte, pentru a nu le închide complet drumul spre o carieră didactică celor care urmează un masterat „de cercetare“ sau profesional, cred ca ar trebui păstrate, în paralel, modulele pedagogice – cu o structură modificată, aşa cum sugeram mai sus. Un absolvent ar putea deveni profesor urmînd un masterat didactic sau cele două module pedagogice. În plus, modulul didactic din licenţă ar putea fi gîndit în aşa fel încît o parte cît mai mare din cursurile sale să se regăsească în primul an de masterat didactic şi să poată fi, eventual, echivalate. Nici masteratul didactic, nici modulele pedagogice nu ar trebui să fie obligatorii pentru cariera universitară.
Dacă adăugăm apoi nişte cursuri serioase de perfecţionare a profesorilor (noi, la Facultatea de Matematică şi Informatică, am început), există şansa ca, peste zece ani, să fim mai puţin nemulţumiţi de calitatea profesorilor.
Obstrucţii legale nu cred să fie. O problemă delicată e concurenţa pe care, la fiecare facultate, ar face-o masteratul didactic celor de cercetare, în contextul constrîngerilor financiare care nu permit funcţionarea unui masterat cu un număr mic de studenţi. O soluţie ar fi ca ministerul să finanţeze cu un coeficient mai mare masteratul didactic, recunoscîndu-se astfel importanţa lui pentru societate.
Ce lipseşte ca un asemenea proiect să fie pus în operă? În nici un caz banii. Un pic de generozitate, cred, şi depăşirea unor interese locale.
Aştept şi provincia.
geometria in spatiu (cu proprietatile planelor, liniilor, si a figurilor in spatiu) mi-a fost utila. E o bijuterie, probabil si pentru ca daca o vezi in mintea ta, iti ramane mereu, adica apeleaza intuitiei. Este utila si pentru calcul vectorial (Calculus) sau in alte domenii in afara geometriei. Desi aici intr-o tara straina nu se invata geometria in spatiu cum vad ca spui incepe si in Romania, cred ca e un handicap.
Buna propunere. Cred ca este nevoie de a se preciza exact ce trebuie sa faca
cele trei institutii participante: ministerul, universitatea si facultatea. Mai precis,
propunerea ar trebui sa capete un continut formal si precis: 1) ministerul …, 2) universitatile …,
3) facultatile … Daca vreti si 4) profesorii … !
Subliniez si eu aberatiile din programele scolare: scoaterea geometriei sintetice si a aritmeticii
elementare ! Cei ce au decis aceste lucruri nu prea au inteles ce inseamna matematica si
cum se preda ea …
„Nici masteratul didactic, nici modulele pedagogice nu ar trebui să fie obligatorii pentru cariera universitară.” Asadar cei care-i vor forma pe viitorii profesori nu au nevoie de pregatire pedagogica. Mareata viziune! Mester carmaciul!