Cioran, antimodernul

Pesimist, „resemnat în faţa decadenţei“,  cu un discurs vituperator, vehement, „profet al nefericirii“, antiiluminist, respingînd „iluziile modernului“ fiindcă acestea rezultă din ignorarea păcatului originar – iată portretul antimodernului, aşa cum l-a realizat, în excepţionala sa carte, Antoine Compagnon¹. Este, aproape evident, şi portretul de autor al lui Emil Cioran, primul nume din generaţia ’27 despre care se poate spune că exemplifică atitudinea antimodernă. Însă nu este singurul, antimoderni pot fi consideraţi şi Lucian Blaga, Fundoianu, Caragiale – afirmă Mircea Martin în „Prefaţă“  ş.a. (îi putem adăuga şi pe Mateiu Caragiale, Mircea Eliade, Arghezi şi ne putem întoarce pînă la Eminescu – pe care, să nu uităm, Titu Maiorescu îl numea „om al timpului modern“). Opera antimodernului se situează într-o relaţie tensionată cu lumea şi cu viziunea progresistă asupra vieţii, se raportează critic, chiar agresiv, la tot ceea ce ştim că defineşte modernitatea: noul, tehnologia, raţionalitatea, iluzia evoluţiei, cultul progresului, spaţiul citadin.  Într-un eseu publicat în antologia coordonată de Sorin Antohi, Modernism şi antimodernism², în care se discută despre mai multe modernisme, Sorin Alexandrescu afirmă că „modernismul românesc apare de la început ca opus modernizării, sau modernităţii“. Exemplele sînt mai mult decît convingătoare: Grigorescu pictează o Românie arhaic-agrară, tablourile fiind cumpărate de burghezia urbană, Eminescu şi Creangă exaltă „nostalgia premodernului“, iar Caragiale  „caricaturizează orice formă de instituţionalizare urbană a vieţii publice“. În blocul „antimodern“, Sorin Alexandrescu îi aşază pe Blaga, pe criterionişti (Eliade, Cioran, Noica, Nae Ionescu), pe Eugen Ionescu, Brâncuşi. Aceştia, opunîndu-se atît tradiţionalismului, cît şi modernismului, resping liberalismul în societatate, exprimînd mai degrabă o atitudine naţionalistă.

Revolte de tinereţe

Generaţia ’27 : să fie acest profil ideologic antimodern responsabil, în mare parte, pe lîngă contextul politic al epocii, şi de afilierea legionară a multora dintre membrii ei? Căutînd un alt tip de spiritualitate, dorind nu neapărat noul, cît transfigurarea prezentului, raportîndu-se dureros la trecut, dar fără dorinţa de a-l reînvia şi fără să-l idealizeze, ca tradiţionaliştii, Cioran îşi doreşte, de fapt, o revoluţie, o nouă eră spirituală, o regenerare (aceşti termeni sînt însă utilizaţi şi în studiile care discută relaţia dintre discursul fascist şi modernism). Scrisă între 1935-1936, Schim­barea la faţă a României exprimă o revoltă de tinereţe şi suferinţa lui Cioran că aparţine unei culturi mici, fără istorie, fără nimic glorios, la periferia Europei. Iată ce afirmă despre ţăranul român: „De cîte ori privesc ţăranul român îmi place să văd înscrise în cutele feţii sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc în Europa un alt ţăran mai amărît, mai pămîntiu, mai copleşit. Îmi închipui că acest ţăran n-a avut o sete puternică de viaţă, de i s-au înscris pe faţă toate umilinţele, de i s-au adîncit în riduri toate înfrîngerile. Oricîte rezerve de viaţă ar dovedi el, impresia nu este totuşi a unei prospeţimi biologice. O existenţă subterană este fiinţa lui şi mersul lui lent şi gîrbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Sîntem un neam care-am ieşit din văgăuni, din munţi şi din văi. Am privit cerul din umbră şi-am stat drepţi în întuneric. Ne-am răcorit o mie de ani. De aceea numai febra ne mai poate scăpa… Cînd va ridica ţăranul român capul sus? În jos am privit de cînd ne-am născut“.

Dacă orientările tradiţionaliste şi o parte a literaturii din epocă exaltaseră ţăranul român şi spiritualitatea românească de la sat (adevăratele, arhaicele valori ale neamului), Cioran inversează oglinda şi prezintă ruralismul societăţii româneşti şi ţăranul mai degrabă ca pe nişte handicapuri ale istoriei noastre. Sau, în cel mai bun caz, ca pe nişte atuuri de care nu sîntem responsabili: „România n-are nimic original în afară de ţărani, arta populară şi peisaj (de care nu e responsabilă)“.

Occident vs Orient, oraş vs sat

Printre cele mai spectaculoase afirmaţii, cel puţin incorect politice azi, se află: „România e geografie, nu e istorie“; „Românii au trăit o mie de ani ca plantele“. Discursul vituperant al antimodernului se asociază, în paradoxuri specifice, cu febra înnoirii, cu discursul unui îndrăgostit înşelat de această cultură: „Iubesc istoria României cu o ură grea“. Speră la schimbarea care va duce la o altă spirală istorică: „Spirala istorică a României se va înălţa pînă acolo unde se pune problema raporturilor noastre cu lumea. Pînă acum am fost reptile; de aici încolo ne vom ridica în faţa lumii, pentru a se şti că nu numai România este în lume, ci şi lumea în România. De nu vom trăi apocaliptic destinul acestei ţări, de nu vom pune febră şi pasiune de sfîrşit în începuturile noastre, sîntem pierduţi şi nu ne mai rămîne decît să ne recîştigăm umbrele trecutului nostru“. Marta Petreu afirma că „omul nou“ la care visa Cioran s-a pus în practică în epoca lui Ceauşescu!

Cît a scris în România, Cioran şi-a afirmat aproape necondiţionat admiraţia faţă de Occident, asemenea altor modernişti interbelici. Între Occident şi Orient, între oraş şi sat, Cioran optează clar pentru cele dintîi: „Formele occidentale, şi nu fondul oriental au fost salvarea noastră“. Respinge, de asemenea, influenţa bizantină: „Cultura bizantină n-a fost decît un văl negru care ne-a ascuns lumina, un doliu sinistru al mizeriei noastre naţionale“. Dispreţuia balcanismul, văzînd că Balcanii „nu sînt numai la periferia geografică a Europei, ci şi la cea spirituală“. Dorinţa de a realiza ceva monumental, patetismul, dorinţa de revoluţionare, de renaştere se întrevăd în sintagme precum: „Aş vrea o Românie cu populaţia Chinei şi cu destinul Franţei“; „România are un sens întrucît o începem. Trebuie s-o creăm lăuntric, pentru a putea renaşte în ea“.

Omul – vinovat de Cădere

Cărţile scrise în Occident, deşi păstrează caracterul vituperant al stilului, viziunea decadentă şi pesimistă asupra lumii şi asupra condiţiei umane, deşi accentuează critica modernităţii şi a iluziilor acesteia (ce rezultă din ignorarea păcatului originar), au, din ce în ce mai mult, nostalgia României pe care o detestase, iubind-o.  Cioran critică umanitatea, marile civilizaţii pe care le admirase în tinereţe, marile culturi pe care le visase. Într-un fel paradoxal, rămîne fidel demersului demolator, doar că antimodernitatea lui se răsfrînge acum asupra culturii occidentale, asupra umanităţii întregi, inversînd din nou „golul“ şi „plinul“ categoriilor/termenilor. Între durere şi plictis, eseistul îşi reformulează dezamăgirile şi tristeţile. Dacă în anii ’30 dispreţuia barbaria şi balcanismul, înTratat de descompunere (1949) afirmă că: „Soldatul emancipat şi cetăţeanul lucid sucombă sub barbar. Descoperirea vieţii nimiceşte viaţa. Decadenţa nu-i altceva decît instinctul devenit impur sub acţiunea conştiinţei“.  Orientul privit cîndva cu rezervă tocmai din cauza „primitivismului“ e pus acum într-o lumină cu totul nouă: „popoarele orientale îşi datorează perenitatea fidelităţii faţă de ele însele; ele n-au trăit în sensul în care este concepută viaţa de civilizaţiile cu ritm precipitat“.  Oricum, „o civilizaţie evoluează de la agricultură la paradox“, aşa încît Occidentul, ajuns la vîrsta paradoxurilor, este, evident, la finalul vieţii. Vechea admiraţie faţă de „marile culturi“, faţă de Istoriile popoarelor din Vest, impresionante prin Putere, s-a transformat în amărăciune, dezolare, vanitas vanitatum, „zgura civilizaţiilor“. Iată ce scrie, în 1979 (Sfîrtecare), după ce face apologia naivităţii şi a pietăţii (opusele mîndriei şi voinţei, pe care le căuta altădată), despre civilizaţia Franţei: „Numai popoarele certăreţe, indiscrete, pizmuitoare, cîrcotaşe au o istorie interesantă: cea a Franţei este în cel mai înalt grad“. O explicaţie pentru decadenţă: „O mie de ani de războaie au întărit Occidentul; o sută de ani de psihologie l-au adus la marginea prăpastiei“  (Silogismele amărăciunii). Dacă în perioada românească aprecia vitalitatea, elanul, forţa, voinţa, în cărţile tîrzii, Cioran descoperă boala, muzica, „neajunsul de a se fi născut“. De asemenea, relaţia tensionată cu universul desacralizat, revolta împotriva divinităţii simultană cu nevoia de rugăciune se înscriu în aceeaşi tendinţă contradictorie a modernităţii „etice“: „Aş sacrifica imperiul lumii în schimbul unei singure clipe cînd mîinile mele împreunate l-ar implora pe Marele Responsabil al enigmelor şi banalităţilor noastre“ (Tratat de descopunere).

Dacă dispreţuia satul, ajunge, la finalul vieţii, să regrete că l-a părăsit, în celebra À quoi bon d’avoir quitté Coasta Boacii?. Dualitatea aceasta se regăseşte în propria identitate, iar Cioran este conştient de ea: „Aşa descoperi în tine pe Sălbatic şi pe Decadent“ (Tratat de descompunere). Doar aparent contradictoriu, întrucît Sălbaticul şi Decadentul sînt două feţe ale antimodernului.

Căzut „în timp“, condamnat la finitudine, aflat deci într-o condiţie tragică,  Omul – nu doar umanitatea –, ci fiecare, individual, se face vinovat de Cădere. De aceea antimodernul nu are „iluzii“. Nici Cioran. Schimbarea la faţă… pare o revoltă conjuncturală împotriva identităţii româneşti, dar anticipează sarcasmul la adresa întregii omeniri.

 

_______________

1. Antoine Compagnon, Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes, traducere de Irina Mavrodin şi Adina Diniţoiu, prefaţă de Mircea Martin, Editura Art, 2008.
2. Editura MNLR şi Editura Cuvântul, 2008.