De la o vreme, poeta Monica Pillat nu va fi cunoscut satisfacţie mai mare decît îndeplinirea obligaţiei asumate să pregătească an de an reeditarea cîte unui volum din zestrea scriitoricească preluată de la tatăl său – prozator, eseist şi explorator al trecutului literar autohton şi universal –, Dinu Pillat. Cu o excepţională devoţiune, s-a supus exigenţelor modului de lucru în edituri ca să vadă înfăptuit proiectul „seriei de autor“ ce s-a încheiat deunăzi cu volumul al şaselea: Dostoievski în conştiinţa literară românească. Cineva s-ar putea întreba, nedumerit, de ce nu şi un volum al şaptelea, în care ar fi intrat perfect logic acea antologie esenţială O constelaţie a poeziei române moderne? Putea deveni o operaţiune cu un plus de suport afectiv, prilej pentru poeta-editor să-şi verifice randamentul gusturilor valorice pe parcursul explorării acelui nativ filon liric, constant cultivat de ea, din perspectiva spiritului cărturăresc trecut în familie din generaţie în generaţie.
Venise timpul pentru poetă să le demonstreze cititorilor săi fideli că ascetica trudă în subsolurile textelor erudite n-a frustrat-o şi nu i-a diminuat însuşirile de a imprima versurilor amprenta autenticităţii. Sub titlul conceput să aducă în prim-plan inefabilul stărilor lăuntrice (Duet în alb), Monica Pillat sondează insistent întinderea propriilor amintiri, o lume chemată să asigure temeiul, consistenţa trăirilor imediate. Albul evocat frecvent se diversifică simbolic. Să fie reper al unui ţinut evanescent, intermediar? Regim al luminilor captivante? Starea de graţie a sufletului tînjind după coagulări feerice sau lenta teamă a disoluţiei inevitabile? Albul e cînd aprig, cînd tandru, simultan protector şi provocator, amabil pervers sub mască princiară, gata să pericliteze punţile către ţărmurile visului imaculat. Din acest statut echivoc al albului se nasc, paradoxal, mai mult simţiri sumbre decît bucurii fortificatoare. Contrar tuturor spaimelor din vise, soluţia izbăvitoare se refugiază tot în capacitatea de regenerare a sufletului, constant în aspiraţia de redobîndire a purităţii cristaline, după ce depăşeşte provizoratul coloristic al curcubeului, ca să se identifice cu „Izbînda zborului spre alb“.
Din avariţie ori din acerb scrupul valoric, Monica Pillat a optat pentru foarte puţine versuri găsite apte să-i reprezinte virtuţile bine implantate în „cernoziomul“ unui deceniu de asiduă contemplare a lumii. Nimic silit, nimic pripit în îmbrăţişarea orizonturilor ispititoare, întrucît speranţele de moment coincid cu observarea fenomenului îmbogăţit prin fiece experienţă cotidiană ce-i nuanţează privirea, percepţia sunetelor, simţul plasticităţii contururilor, varietatea aromelor solidare într-o ostilitate unanimă contra rutinei convenţionale. Sufletul poetei poate fi invadat de temerile risipirii, niciodată însă de natură să inhibe convingerea că osmozele firii cu produsele civilizaţiei se pot armoniza. Ar putea părea bizar că nepoata unui rafinat poet (Ion Pillat) se destinde în ambianţa celui mai modern mall, acaparată de fojgăiala umană investigată cu ocheanul întors. În „eternul Ev imaginar“ devin posibile evadări de basm pînă mai ieri, precum navigarea pe internet. Poeta conduce relaxată introspecţia propriilor profunzimi, înarmată cu instrumente potrivite împrumutate din recuzita maeştrilor de gală, fie Barbu, fie Arghezi. Construcţiile abstracte ale geometrismului sugerat de autorul Jocului secund („Să simţi chiar cum trece prin tine/ Ninsoarea supremului Sens“) ori ludicul zvon de răsfăţ al descoperirii vocabulelor potrivite de sorginte argheziană („Cuvinte mari, cuvinte mici/ îţi dau iluzia că-s aici,/ Că mă cunoşti, ştiind pe de rost/ Ce-am povestit că aş fi fost“.) Tolba Monicăi Pillat ţine la dispoziţia poetei suple mijloace ale artei prozodice, semnul alesei sale educaţii estetice.
Nu întîmplător, cînd presiunea nonsensului contemporan devine ameninţătoare, poeta descoperă refugiul în bibliotecă, printre cărţile precursorilor, cu care nu se sfieşte să intre în concurenţă. Dar şi în ţinutul cuvintelor învăluitoare este fascinaţia epuizării clarităţilor de izvor în fantomatica topire a transparenţei spre radicalul alb, duh definitiv. Duelul osmotic dintre ispitele livreşti şi realul palpabil se resoarbe în revelaţia pe verticală a supremei spiritualităţi.
Poate că cele mai suave versuri ale poetei la pragul senectuţii sînt dedicate coborîrii în fiinţă a credinţei: „Cum tremuram, flămînd, în ger,/ Măicuţa Domnului din cer/ A coborît şi mi l-a pus/ Cu grijă-n braţe pe Isus.// Sub luciul Stelei din înalt,/ M-am adunat să-I ţin de cald/ Şi I-am cîntat Pruncului Domn/ Încet să I se facă somn.// Pe cînd dormea, nu mi-a mai fost/ Dor să-mi găsesc un adăpost./ Cînd s-a trezit şi s-a uitat/ La mine, m-a făcut bogat.// De-atunci ÎL am în ochiul meu,/ Unde mă uit, pe Dumnezeu“ (Flămînd, în ger).
E de remarcat că, pentru a ridica potenţialul de emoţie al strofelor, poeta foloseşte aici, unica dată, muzica rimelor. Curent, poezia Monicăi Pillat contează pe ritmica frazărilor, pe cezura care dă răgaz respiraţiei, lăsînd liberă calea reflecţiei. Scenele de interior familiar, ieşirile în peisaj, succesiunea sezoanelor este cadenţat marcată. O sensibilitate discretă îmbracă, în falduri somptuoase, frecventele miniaturi lirice ce ornează paginile recentei plachete bogate în înţelesuri cu bătaie lungă.