Durere, romanul Zeruyei Shalev, este o carte-straturi, care atinge punctele sensibile, nevralgice ale existenţei umane. Capitolele cărţii dezvăluie treptat şi cu flashbackuri o durere care se propagă: sînt răni şi dureri, stratificate, ramificate, de la cele concrete, trupeşti, la răni interioare redeschise, la doruri-durere, doruri de apropiere şi reapropiere, la doruri după apropierile pierdute, pînă la frămîntările esenţiale, vitale. Căci e vorba despre cum e să fii în lume alături de ceilalţi, împreună cu ceilalţi, mai ales în timpuri şi locuri în care spaima, violenţa şi moartea pîndesc la orice colţ de stradă. Mai ales cînd ceilalţi sînt de foarte multe feluri: celălalt străinul-duşman, celălalt etnic de îmblînzit, celălalt de descoperit, celălalt etnic, cu care întemeiezi o familie, celălalt-asemenea, care-ţi devine străin. E vorba despre drame de familie care revin, despre trecuturi personale şi din vechime, despre supravieţuiri dureroase.
Nu întîmplător cartea se deschide cu o întoarcere, cu o revenire, aceea a durerii: „Uite-o că se întoarce şi, deşi a aşteptat-o în toţi aceşti ani, e surprinsă de parcă n-ar fi fost fără ea nici o zi, nici o lună, nici un an, şi doar au trecut zece ani de atunci“. O durere trupească, fizică, de bazin, de care Iris suferă de mult, de pe urma unui atentat la Ierusalim, deschide o poartă spre alte dureri uitate sau doar amorţite, relegate în unghere stinghere ale coridoarelor interioare închise cu grijă. Această durere dezgoleşte, înlătură vălurile protectoare, atinge acele locuri vulnerabile ale memoriei şi stîrneşte o adevărată furtună. Şi tocmai această vulnerabilitate, difuză şi stăruitoare în toată fiinţa, este cea care trasează parcursurile existenţiale învolburate sau închise într-o tăcere chinuitoare, răsucirile de situaţii, răsfrîngerile trecutului, constituind totodată şi liniile de forţă ale cărţii. Iris, ca şi cei din jurul ei, este în căutarea acelei apropieri-distanţări ocrotitoare, dar asta prespune un proces îndelungat, care se face prin întîlniri cu durerea, tînjiri, răniri, ascunzişuri, vinovăţii latente, certuri şi rupturi, înstrăinări şi reveniri. Viaţa nu e numai lapte şi miere, viaţa e complexă, mai ales acolo unde trăirea ei amestecă poveşti de familie dureroase cu un trecut şi cu o istorie frămîntată, plină de violenţe.
Ritmul cotidian al unei familii din Israel este dat peste cap de un atentat. Asta va genera multiple schimbări. Atît soţul, Miki, cît şi copiii, Alma şi Omer, vor străjui pentru îngrijirea şi însănătoşirea lui Iris. Dar asta schimbă viaţa de cuplu, ca şi raporturile cu „mămicutăticu“. În plus, apare acea vinovăţie: ce s-ar fi întîmplat dacă, în dimineaţa atentatului, n-ar fi fost aşa, ci altfel şi pe dincolo: dacă Omer n-ar fi întîrziat atît în baie, dacă Alma n-ar fi vrut o coadă de cal falsă, dacă Miki ar fi dus el copiii la şcoală…. Vinovăţii neîntemeiate, care preiau o vinovăţie exterioară, vinovăţii care, fie şi nemărturisite, au efect asupra armoniei din familie. Gesturile, tăcerile sau cuvintele se pervertesc uşor, apropierile, ca şi distanţările îşi pierd firescul. Cuvintele ascund prea mult, trădează, nu mai tămăduiesc. Cuvinte goale de rutină, în spatele cărora oamenii se ascund: „Am trădat cuvintele, şi asta e poate mai grav decît să ne trădăm unul pe altul, am trădat cuvintele, şi ele ne pedepsesc“. Iris şi Miki vor trebui să reînveţe acele cuvinte potrivite ale apropierii, un drum lung şi întortocheat, plin de suferinţă. Totuşi, viaţa continuă, într-un ritm cotidan în care durerea este ţinută în frîu, copiii cresc, Iris devine directoare de şcoală. Pînă cînd, într-o zi („aniversarea altentatului“), durerea recidivează cu putere. O vizită la policlinică deschide o fereastră spre un trecut îndepărtat, parcă din altă viaţă. Vizita la doctorul Rosen este, de fapt, o întîlnire cu trecutul, care o face să-şi reamintească, pe neprevăzute, o iubire din tinereţe. Un episod dureros, cînd iubirea i-a fost retrasă violent, într-un context tragic, cel al morţii mamei iubitului său Eitan. O iubire respinsă din spaima de moarte, din cauza unei bizare asocieri de moment. Astfel, policlinica unde s-a dus spre a termina cu durerea devine locul în care se redeschide o rană crezută cicatrizată, cea a pierderii unei mari iubiri. Pierdere resimţită visceral, care o împinsese aproape la sinucidere. Memoria dureroasă revine corporal, chiar după 30 de ani, cînd viaţa ei lăsase cealaltă viaţă în urmă, cînd alesese să-şi clădească o familie şi o carieră. Şi această memorie trage, din sertare uitate, poveşti vechi, despre cei doi orfani care s-au iubit, despre moartea tatălui ei, în războiul de Yom Kippur, despre relaţia cu mama sa, despre treceri sub tăcere a unor detalii importante, urmate de ruperea echilibrului şi aşa fragil al familiei. În plus, Iris începe să devină conştientă de faptul că trupul ştie mai mult, că el era era avertizorul unor dureri trecute. Iris îşi spune că nu mai este adolescenta Stînjenel, dar acea poveste de iubire cu pîrîu şi duzi („un waadi înfloritor“) se insinuează pe nesimţite în viaţa ei, aduce o luminare, capătă un soi de aură faţă de rutina cotidiană. Secretul acestei iubiri, al reîntîlnirii îi schimbă trupul, înfăţişarea. O iubire reîntîlnită, o a doua şansă, cea a unei reapropieri, îşi face loc în calendarul său, o speranţă de fericire. Şi totuşi, cealaltă viaţă, alături de Miki şi copiii săi, o trage înapoi. După înstrăinarea de ei, trecerea dinspre „abisurile durerii“ spre „elixirul vieţii“, spre o viaţă nouă, ca şi descoperirea unui alt eu o fac să înflorească. Şi totuşi celălalt eu este şi el acolo. Iar Iris îşi dă seama că sîntem construiţi din straturi şi suprapuneri de euri, de amintiri, de imagini ale iubirii. Cîtă iluzie, cîtă fantasmare şi cîtă realitate încape într-o relaţie de iubire? Greu de spus. Şi iarăşi trupul ei, care reînfloreşte, ştie mai mult. Iris parcurge, alături de doctorul Rosen, iubitul ei Eitan, numit de ea Durere (aşa îl şi trece în agenda telefonului său mobil), drumul spre splendoarea unei iubiri regăsite, dar va trebui să parcurgă curînd şi drumul spre „splendoarea realităţii aşa cum este ea“. Numai că această splendoare nu aduce cu sine numai acea dulceaţă pasională, e amestecată cu senzaţia de înstrăinare faţă de cei care fac parte din viaţa sa, de senzaţia de vinovăţie faţă de criza prin care trece Alma, de acel „gust al lumii […] îngrozitor de amar din gura ei“. Şi o stranie gîndire magică feminină a transmiterii unor virtuţi şi/sau vinovăţii, venite din răstimpuri, însoţite de dorinţa sacrificială îi reordonează pe nesimţite această nouă viaţă, plină de încîlceli, iritări şi bucurii. Iris renunţă la iubirea redescoperită, se luptă s-o salveze pe Alma de Boaz, gurul acela posesiv care o împinge spre distrugere, o face să se culce cu bărbaţi străini şi să muncească în barul lui fără plată, chipurile ca să-şi înfrîngă egoul şi să-şi descopere adevăratul eu. Şi în felul ăsta, reface de fapt relaţia şi cu Miki, şi cu Omer. Iubirea pentru Eitan devine o poveste veche, cu pîrîu şi duzi. Şi astfel, dobîndeşte o altfel de „splendoare a realităţii aşa cum este ea“, alături de familia întemeiată: „Şi Iris îi priveşte, privirea ei trece de la unul la altul, ei sînt aici, acum, sînt prezenţi“.
Straniile poveşti care o prind din urmă, cu toată suferinţa lor, o învaţă pe Iris lucruri importante în viaţă. Sînt multe fraze care ar merita citate în acest sens, dar am să dau numai două. „Dacă cel puţin am şti să iubim în măsura în care ştim să fim supăraţi, să facem bine în măsura în care ştim să ne certăm, să mîngîiem în măsura în care ştim să chinuim şi să ne chinuim.“ „Dragostea are multe chipuri, uneori e ruptă cu totul de viaţă, ca un zmeu fără sfoară, ştii că el pluteşte prin aer, dar n-o să încerci să te ţii de el, ca să nu-ţi scape alte lucruri, mai importante pentru tine.“ Această înţelepciune a iubirii nu este una abstractă, ci vine dintr-o experienţă concretă, uneori tumultuoasă, cu un parcurs întortocheat, cu vinovăţii şi sacrificii, şi o împinge pe Iris spre viaţă, spre ceilalţi din viaţa ei, spre apropieri potrivite, spre regăsirea benefică a cuvintelor.
Cartea Zeruyei Shalev este scrisă cu această înţelepciune a iubirii şi a regăsirii cuvintelor tămăduitoare, dar şi cu ştiinţa de a construi un univers ficţional viu, pulsatil, acolo unde toate cele ale vieţii se întîlnesc, de la durerere şi înstrăinare la iubire, la renunţare, la apropieri şi reapropieri, pînă la splendoarea acelui „aici, acum“.